top of page

Când eram prietenă cu timpul

de Lucia Verman

Fragmente din capitolul „Când timpul nu a mai avut răbdare”

Lucia s-a născut, a crescut, a copilărit și a petrecut primii 25 de ani din viață în pitorescul Bacău, orașul lui Bacovia, ce parcă definește firea ei suavă, melancolică și plină de dragoste.
A fost fata mijlocie a familiei. Cele două surori ale ei au spus mereu despre ea, dar fără invidie, ci cu admirație, că le-a întrecut, atât în frumusețe, cât și în deșteptăciune. Majoritatea vacanțelor copilăriei ei și chiar ale adolescenței le-a petrecut la bunicii ei, în Crăcăoani, un sat împrăștiat pe vârfuri de dealuri, unde cooperativizarea nu ajunsese niciodată. Casa este părăsită și dărăpănată acum când nimeni nu mai merge acolo. Nici bunicul ei, pădurar la vremea când trăia și când Lucia cu surorile ei petreceau acolo vacanțele, nu mai este să păzească pădurile de hoții de lemne care acum, fără nici o rușine, taie copacii și distrug pădurea cu nepăsare.

Tatăl ei, Eugen, a început să lucreze ca fochist dar a ajuns ziarist de prestigiu, redactor al ziarului Deșteptarea din Bacău și un apreciat scriitor, autor a zece romane. 
La vremea când s-a născut și a crescut Lucia, tatăl ei era deja ziarist. Mama ei, Georgeta, lucra la un muzeu din Bacău. Câștigau probabil destul pentru timpurile acelea. Totuși, Lucia povestea cu haz că ei îi era mereu foame și la masă trebuia să mănânce repede, până când nu dispăreau din farfurii toate bucățile de carne. Copilă fiind, într-o zi a avut marea bucurie să găsească pe stradă o jumătate de Eugenia - biscuitul acela lunguieț, cu cremă la mijloc, care a înlocuit pentru mulți micul dejun și chiar prânzul pe vremurile acelea. Ea a luat Eugenia aia scăpată din plasa cuiva, s-a uitat în jur să fie sigură că nu o vede nimeni, și a ascuns-o repede în buzunar, grijulie ca nu cumva să îi ceară cineva o bucățică din comoară aia.
Odată, când era cu tatăl ei, s-au întâlnit cu Florin Piersic, iar Florin i-a dat Luciei o sută de lei. Nu știu ce-a făcut ea cu suta aia de lei, dar știu că mi-a povestit asta de multe ori și mereu avea în ochi un zâmbet cald, o fericire creată de acea mare și neașteptată bucurie.
Nici haine bune și frumoase nu a avut tot timpul. Odată, era în clasa a XI-a, a mers la întâlnire cu un coleg. Nu avea pantofi și s-a încălțat cu o pereche de teniși chinezești, albi. Sau aproape albi, că erau purtați și răs-purtați și frecați cu îndârjire cu peria cu apă și săpun. Băiatul acela s-a uitat surprins la tenișii ei și a făcut un comentariu idiot, „..ce, așa mergi tu cu mine la petrecere, mă faci de râs!". Lucia s-a întors pe loc și a fugit imediat acasă unde a plâns îndelung și greu. Rana aia nu i-a trecut niciodată, avea o tristețe mare în glas când îmi povestea întâmplarea asta, chiar și după zeci și zeci de ani.
Ea era foarte cochetă, îi plăcea mult să se îmbrace frumos. Și mai ales îi plăceau parfumurile. Toți anii în care am fost împreună a avut pe toaleta ei, la baie și în locurile ei, special amenajate, multe sticluțe cu parfumuri.
Când a terminat școala a primit un apartament, undeva în centrul Bacăului, nu departe de locuința părinților ei, la primul etaj al unui bloc mic, cochet. I-a plăcut nespus de mult, era luminos și mereu plin de flori. Povestea scrisă de ea, Etajul trei, a fost inspirată de timpul petrecut aici.
Când am mers împreună în România, Lucia mi-a arătat apartamentul care fusese a ei. Cel care cumpărase, aproape pe gratis, de la Eugen, a făcut o farmacie acolo și acum era mare du-te-vino. Era în centru și avea vad bun. Când am intrat, Lucia avea lacrimi în ochi, nu a putut sta mult, nu a vrut să schimbe imaginea pe care o avea despre locul ei cu farmacia aia plină de oameni străini și care mirosea puternic a medicamente.
Prin anii ‘90 lucra la un centru de informatică, introducea date pe cartelele acelea perforate ale computerelor ce se răspândiseră în România comunistă și au mai funcționat o vreme în România post-comunistă. Nu câștiga mult, dar din puținul ăla și-a cumpărat niște haine frumoase, inclusiv un costum Levi Strauss, unul original, nu imitație de proastă calitate de la turci. Nu avea mașină de spălat, așa că a spălat totul cu mâna, într-un lighean mic, tot trebuia să aducă apă și să o schimbe. Așa a fost ea tot timpul, în afara hainelor care nu se puteau spăla cu apă, rochii de seară, paltoane sau haine de blană, ea spăla totdeauna lucrurile noi înainte să le îmbrace.
A întins niște frânghii de-a lungul geamurilor și a pus lucrurile acelea noi la uscat. Dimineața, când s-a sculat și a văzut frânghiile goale nu-i venea să creadă și i-a trebuit mult timp să realizeze că hainele ei au fost furate și să izbucnească într-un plâns lung și greu.
Lucia a terminat Facultatea de Limbă și Literatură în București. Din păcate însă, în Canada, diplomele universitare de literatură și filozofie ale Luciei nu i-au fost de mare folos, nu avea nimeni nevoie de încă o persoană care să dea lecții de viață celorlalți.
Lucia a fost o visătoare tot timpul, dar mai ales în anii petrecuți în Bacău, la umbra părinților ocrotitori. Nu știa mare lucru despre viață și mai ales despre realitățile canadiene. Când a aterizat aici credea că va ajunge într-un film, cu bărbați gentili și femei galante, purtând toalete lungi, de seară chiar și la micul dejun, și care aveau discuții îndelungate și foarte aprofundate despre viața în România a lui Saul Bellow, autorul ei preferat.
Din fericire pentru ea, s-a trezit repede din visarea ei, iar când ne-am cunoscut noi, într-o seară de noiembrie, era bine înfiptă în realitatea canadiană. Știa despre toate și despre Canada mult mai multe decât mine, despre cum se cresc copiii, când se plantează roșiile în grădină, când a fost lansat albumul The Dark Side Of The Moon a lui Pink Floyd, prețul unui apartament în Toronto sau al unui cottage în Georgian Bay și unde se mănâncă bine și ieftin.
Își luase și mașină și știa să conducă. Puține lucruri nu știa. Și unul dintre ele era cum să folosească o hartă. Nu se putea orienta după punctele cardinale și nu putea merge la un magazin, la cumpărături, decât dacă pleca de acasă.
Povestirea pățaniilor ei, când a devenit peste noapte ghid pentru un autocar de așa-ziși turiști, de fapt bișnițari care făceau o excursie de zece zile de vândut haine și alte nimicuri în Polonia, dar în loc să ajungă în Polonia i-a dus într-un lan de porumb în Ucraina unde au stat două zile, că rămăseseră și fără motorină, ne-a făcut să râdem de ne dureau fălcile pe amândoi.
Viața a început să curgă frumos pentru noi din momentul în care ne-am cunoscut. Aveam amândoi joburi bune, eram mulțumiți, copiii o duceau bine, la fel și familiile noastre de peste mări și țări. Dorința ei cea mare era să se stabilească bine în Canada, să cumpere o casă și să aibă toată familia în jurul ei. Și, mai ales de Crăciun, să îi aibă pe toți la masă, să facă sarmale și salată de boeuf, să vadă copiii jucându-se cu zăpadă, strigând și bătându-se și să râdem cu toții cu gurile până la urechi. Și asemenea momente au fost exact așa cum le dorea ea!
Până în 2013 am avut o viață lină, cu mici bucurii și mici satisfacții dar mai mult nu ne doream. 
Am cumpărat o casă, nu era decât un semi-detached, dar pentru noi era un rai, ne simțeam acasă de parcă eram în vacanță. Mergeam la IKEA și o mobilam cu lucruri ieftine dar frumoase și mergeam să căutăm tablouri pe la free-marketurile și magazinele de antichități din Toronto și de pe oriunde mai ajungeam. Dar am cumpărat și mobilă frumoasă și scumpă, făcută în Olanda, ne săturasem de marfă chinezească de proastă calitate.
Mergeam în mici vacanțe, în Montreal sau în Niagara. 
Ne legau multe amintiri frumoase de Niagara, acolo făcusem noi o excursie exact în ziua în care ne-am cunoscut și acolo ne-am și căsătorit.
Am mers în vizite în România și în Spania și în vacanțe în Republica Dominicană și în Mexic.

Si am vizitat New York-ul care Luciei i-a placut deosebit de mult.

New York-ul rămâne orașul meu preferat din lumea asta, și dacă aș fi fost cu zece ani mai tânără, mi-aș fi căutat de lucru acolo și m-aș fi mutat acolo...”
O bucățică mică din vacanțele alea era ruinată de faptul că Luciei mereu i se întâmpla ceva, făcea insolație, i se înroșea pielea de pe picioare sau o mușcau păienjeni veninoși. Dar astea treceau și în final ne aminteam de ele cu nostalgie, nu cu durere sau regret.
În 2006 a fost în vizită la noi tatăl Luciei, Eugen Verman și am mers împreună la câteva întâlniri organizate de revista Observatorul. Tot atunci, Lucia a publicat în paginile revistei Observatorul câteva din articolele și poeziile scrise de ea, ce captau aspecte ale vieții de zi cu zi dar și reflexii filozofice. 
In 2010 Lucia a plecat în Spania, să aibă grijă de mama mea care se îmbolnăvise și intrase în spital. Mama și-a revenit și noi am mers în vizită în Spania, în anul următor, de Paște. A fost una dintre cele mai frumoase vacanțe pe care le-am avut. Mama mea se simțea foarte bine în prezența Luciei, mereu întreba: „Unde este fata mea?” Lucia a fost foarte fericită atunci. A trebuit, din păcate, să ne reîntoarcem în Spania după numai trei săptămâni, în vara lui 2011, ca să participăm la funeraliile mamei mele.
În anul următor, mama Luciei a început să dea semne de boală. A bolit multă vreme acasă, nu voia să meargă la spital, în doctori nu avea încredere, mai curând voia să meargă la un schit călugăresc, era tare credincioasă și bisericoasă mama ei. La fel cum a făcut când mama mea s-a îmbolnăvit, Lucia a plecat în România să aibă grijă de mama ei și i-a fost alături și a îngrijit-o cu multă dragoste.
Mama Luciei era o moldoveancă tipică, nu prea avea timp de râsete și bucurii personale. Grija ei erau cele trei fete, să aibă mâncare și haine curate și să învețe carte. Nu prea a avut parte nici de multe vacanțe, în vacanțe mergeau fetele, mai ales Lucia. În 1999 însă Lucia i-a chemat pe amândoi părinții la ea, în vizită, terminase colegiul, avea un job bun și locuia într-un apartament frumos. Cele șase luni petrecute în Canada au fost de neuitat pentru amândouă, mereu stăteau și depănau amintiri de cum și ce au făcut ele atunci și povesteau cu ochii plini de lacrimi de bucurie.

Vorbește Lucia:

Chiar nu știu de ce sunt așa de tristă… tot timpul sunt tristă.
Parcă s-a terminat lumea asta….
Mi-e dor de mama, și-mi pare rău că am necăjit-o și am fost rea cu ea…
Tare bine ar fi să mă duc cu ea undeva în concediu, în Spania sau prin altă parte, în Europa să se simtă și ea bine. ...
Bine i-a fost aici la mine, când a venit, acum șase ani ... întinerise cu zece ani…
S-a chinuit toată viața ei cu noi, iar noi nici nu am băgat-o în seama.
Am devenit melancolică, că mă gândesc mereu la ea, și mă doare sufletul că nu sunt și eu acolo să o mai ajut la câte ceva…

În 2014 noi tocmai cumpărasem o proprietate mai mare, cu un acru și jumătate de teren, într-un mic și frumos orășel din Simcoe County, la nord de Toronto. Bucuria mutării în casă nouă ne-a fost însă total umbrită de moartea mamei Luciei care s-a stins din viață in februarie 2014. 
Pierderea mamei a fost o lovitură extrem de grea pentru Lucia.
În vara aceluiași an a murit și câinele nostru, Bee. Avea aproape 18 ani și fusese îngrijit cu multă dragoste de Lucia în ultimii lui trei ani de viață, după ce suferise o operație de cancer.
În 2016, chiar de Anul Nou, Lucia a făcut o pneumonie care a țintuit-o în pat aproape șase luni.
După boală asta, ea a fost mereu obosită, transpira enorm de mult, câteodată schimbam așternuturile în fiecare zi și câte trei rânduri de pijamale pe noapte. A mers la mai mulți doctori, a făcut multe controale și analize dar nimeni nu știa ce are de fapt.
În 2020, în februarie a început tot vălmășagul ăla de evenimente legate de epidemia de Covid. Noi, în micuțul nostru orășel, în care în mod normal nu se întâmpla prea mare lucru, fără vecini în jurul nostru, nu am fost prea afectați de măsurile de izolare și de restricții. Noi oricum eram izolați și nu ne prea grăbeam să ieșim din casă dacă nu era neapărată nevoie. Sfârșitul de iarnă, primăvara și vara lui 2020 au fost liniștite pentru noi. Ieșeam în curte și puneam mâncare păsărelelor ce veneau la noi în curte, fel și fel de păsări, unele ne ciuguleau semințele din palmă; dădeam de mâncare și celor aproape 60 de curcani sălbatici care ne vizitau cu regularitate sau făceam plimbări, pe jos sau cu mașina, pe străzile noastre liniștite. Și ne uitam la The Game of Thrones cu Fluffy, pisoiul Luciei, așezat mereu lângă ea și cu ceilalți doi în fața focului de lemne pe care Lucia îl aprindea în fiecare zi, chiar și când era mai cald afară.
În septembrie 2020 însă timpul și-a întors de tot față de la noi.
A început cu Fluffy, pisoiul pe care Lucia îl iubea extrem de mult. Era bolnav de diabet, Lucia îl îngrijise doi ani și jumătate făcându-i zilnic injecțiile cu insulină. S-a stins încet și tăcut, în brațele Luciei, în câteva zile.
Apoi din România am primit vestea că Eugen, tatăl Luciei, a intrat în spital. Inițial pentru că a căzut și și-a rupt un picior. Dar, odată întins pe patul de spital, nu s-a mai putut ridica de acolo și așa a rămas până la sfârșitul vieții.
Și tot în acel septembrie Lucia a mers să vadă un medic dermatolog pentru petele roșii ce îi apăreau la ochi. Doctorița aia, o coreeană foarte energică și devotată meseriei, a făcut și o biopsie din care a rezultat că Lucia de fapt avea multiple forme de cancer avansat al sângelui. Mai târziu, după încă șase luni, echipa de doctori de la spitalul Princess Margaret din Toronto, unde Lucia începuse și făcea tratament de chimioterapie, a constatat că avea și cancer la plămâni.
Faptul că nu a putut merge în România să îl vadă pe tatăl ei înainte de a se stinge din viață și nici să participe la funeralii, au fost loviturii extrem de grele pentru Lucia.
Eugen, tatăl Luciei, s-a stins din viață pe 14 septembrie, 2021.
Lucia l-a urmat la numai trei luni, în decembrie 2021, când organismul ei fragil și obosit de anii îndelungați de luptă cu crâncena boală a cedat și, la numai 55 de ani, s-a stins din viață pe 8 decembrie, la ora 6:42 PM.
Dorința ei a fost să fie incinerată iar cenușa să îi fie răspândită în pădurile din apropierea casei noastre.
Pe 19 decembrie, într-o zi senină și însorită de iarnă, la ora 3:33 PM, i-am îndeplinit ultima dorință și am răspândit cenușa ei pe apa lacului din Rezervația Naturală de lângă casa noastră, într-un loc străjuit de opt sălcii plângătoare și la rădăcina a trei brazi falnici de pe malul lacului.

Lucia a fost mare iubitoare de muzică iar în această tumultoasă perioadă a vieții ei și a vieții noastre, descoperise și asculta mereu melodiile lui Asaf Avidan.

Ultima melodie pe care Lucia a ascultat-o în ziua plecării ei din această lume, cu câteva ore numai înaintea sfârșitului, a fost My Old Pain - Durerea Mea Veche.

Acestea sunt versurile acestui cântec:

De fiecare dată când Salcia Plângătoare dansează în briză

Te rog să reamintești  tuturor că am zâmbit cu ușurință

Nu cu mult timp în urmă

Deci, scumpul meu, nu lăsa să dispară

Ceea ce știi

Despre mine.

 

De fiecare dată când valurile flămânde vin dansând în nisip

Amintește-ți că această scoică spartă a fost un om

Nu cu mult timp în urmă

Deci, scumpul meu, nu lăsa să dispară

Ceea ce știi

Despre mine

 

Ia aminte la ocean și la mirosul furtunii

Și șoptește vântului de vest, și ghidează-mă înapoi acasă

Este ceea ce fac si voi face eu in fiecare clipă rămasă din viața mea

Last Winter with Lucia

Fondul musical: The Game Of Throne

Last Winter with Lucia - movie on Youtube
Simco County Reservation Lake - place of eternal rest
Simco County Reservation Lake - place of eternal rest
Simco County Reservation Lake - place of eternal rest
Last Winter With Lucia
Avidan
bottom of page