Lucia Verman s-a născut în Bacău, în 17 Martie 1966 și tot acolo a petrecut primi 25 de ani din viață.

În Septembrie 1991 a început lunga ei călătorie spre Canada unde a petrecut următorii 30 de ani și unde s-a stins din viață, la numai 55 de ani, în Decembrie 8, 2021.

În Canada l-a cunoscut pe soțul ei cu care a început o poveste de dragoste încă din primele clipe în care s-au văzut, poveste ce a durat tot restul vieții ei.

Poveste ce dăinuie însă, cu putere, și după aceea.

„Cea mai frumoasă și consistentă declarație de dragoste a unui soț pentru aleasa inimii sale – aceasta ar fi, pe scurt, povestea acestei cărți, „Când eram prietenă cu timpul”, de Lucia Verman”

Sunt cuvintele cu care Evelin Ceciu începe prezentarea făcută cărții.

Și mulți din cei ce au citit au menționat cartea ca fiind o „adevărată și puternică poveste de dragoste.”

„Îmi amintesc mereu de Love Story”, ne spune o altă cititoare.

Lucia a publicat o parte din poeziile și scrierile sale în ziarul canadian Observatorul, începând din 2006.

Scrierile Luciei au fost însă strânse în volumul „Când eram prietenă cu timpul” și publicate în România, de Ion Ilisie, în 19 Iulie 2023, la doi ani și jumătate de la plecarea din viață a Luciei.

„Cartea Luciei este, acum, pe masă, în fața noastră. Este un moment solemn, care arată că Lucia nu a dispărut, nu s-a stins odată cu plecarea ei dintre noi.

Da, Lucia a rămas prietenă cu timpul și, astfel, printre noi!””

Este remarca făcută de Petru Done în timpul lansării cărții în Bacău, în Iulie 19, 2023.

Lucia a fost diagnosticată cu cancer avansat cu numai treisprezece luni înaintea sfârșitului ei, în Septembrie 2020, și s-a stins din viață la capătul acestei curajoase, dar încăpățânate lupte.

Povestirile din carte sunt însă cu mult timp premergătoare acestei perioade și se petrec atunci „Când Lucia era prietenă cu timpul”.

Scrisă de un om ca tine, cu bucurii, nostalgii, dureri și tristeți, toate foarte frumos reflectate într-o narativă plină de umor și optimism, cu ironie subtilă și, adeseo­ri, cu multă autoironie, cartea ilustrează trăiri atât de pământene, încât devin foarte ușor de recunoscut și retrăit de cititorul de oriunde.

Cartea este „un mănunchi de mesaje optimiste” care venite din necuprinsul existențial al celei ce „a fost o dată ca niciodată în nemurirea ei sentimental-literară” ne prezintă, cu atât mai mult, lumea cu realism și viziune.

„ ... Am fost săptămâna trecută, marți, la Hamilton, să-mi văd altă mare iubire a vieții mele. Am doar câteva iubiri, Gabriel Garcia Marquez, Pink Floyd, Saul Bellow, Nichita Stănescu, Virginia Wolf, John Steinbeck, Umberto Eco, cel ce a scris Numele Trandafirului (The Name of the Rose)... și alte câteva care stau în umbră, dar care pentru mine înseamnă denumiri ale altor părți ale sufletului meu...

I-am văzut pe cei de la Pink Floyd... și încă trăiesc starea de atunci.

Bellow s-a dus de mult în lumea umbrelor, Gabriel Garcia Marquez are cancer și s-a retras din lume, ceilalți sunt duși și ei de mult și mă așteaptă...

Cu alte cuvinte, mi-am văzut o mare iubire, împreună cu altă mare iubire, Ion, și nu am crezut că pentru trei ore am părăsit lumea asta nenorocită, pentru o altă lume, în care nu se respiră de frică.

Am fost la Hamilton, la Colosseum, să-mi văd marea iubire, Leonard Cohen.

Și cum spune Leonard Cohen ...

„Există o spărtură, o spărtură în orice lucru. Pe acolo pătrunde lumina.

... si totul se duce în umbră...”

Eu, una, o să am grijă să nu se ducă.”