top of page
Capitolil 1

 ~ Niagara ~

Pe soția mea, Lucia, am cunoscut-o întru-o seara de Noiembrie, mai precis pe 22 Noiembrie.
Prima noastră întâlnire a fost prozaică, ne-am întâlnit într-o benzinărie ESSO pe Allan Road cu Finch, aproape de unde locuia ea în acea vreme.
O văd clar și acum; stătea în picioare, lingă mașina ei albă, același model ca și a mea.
Avea un chip frumos, cu ochi de un albastru deschis, curat și luminos, cu părul puțin blond aproape atingându-i umerii și un zâmbet cald... Nu îmi puteam lua ochii de la ea.
M-am îndrăgostit de ea din prima clipă în care am văzut-o așteptându-mă acolo, puțin îngrijorată că poate nu mai vin, întârziasem puțin, veneam de departe, plecasem direct de la jobul meu din Missisauga și, ca de obicei, autostrada fusese foarte aglomerată.
Am intrat în vorbă imediat, de parcă ne cunoșteam de când lumea, a întrebat dacă mi-e foame, știa că vin direct de la lucru și cred că bănuia că nu mâncasem nimic.

Eram foarte slab pe vremea aia, mâncam puțin și prost și dormeam pe apucate.
Mi-a zis că știe ea un loc unde se mănâncă bine și ieftin.

Era un restaurant chinezesc, pe Steels cu Bathurst.

Mai târziu am aflat că se dusese adesea acolo cu părinți ei atunci când fuseseră ei în vizată în Canada. Le plăcuseră foarte mult, mai ales mamei ei, să mănânce acolo.
Mai fusese acolo și cu Georgia, o foarte bună prietenă a ei, care o ajutase să intre la colegiu.

Georgia punea o pungă, un fel de geantă mare, în poală, o astupa cu fața de masă și apoi lua din farfuriile de pe masă și băga mâncarea în geanta, ca să mănânce și acasă. Și după ce golea farfuriile, se ducea din nou să la umple. Și făcea asta până când umplea genata cu mâncare.

Lucia se uita la ea înțepenită de frică, ea nu ar fi putut sa facă așa ceva.
După noaptea aceea, în cele câteva luni cât am stat în apartamentul ei din Finch, am fost de multe ori să mâncam la restaurantul acela.

Și de fiecare dată au fost momente plăcute care ne aminteau de prima noastră întâlnire.
În primăvara anului următor ne-am mutat în Missisauga și apoi ne-am cumpărat o casa în Brampton.
După câțiva ani, când am revenit pe la vechile locuri și am vrut să mâncam din nou acolo, am găsit restaurantul închis, cu ușile zăvorite și gemurile date cu vopsea albă.

Dar așa, de mântuiala, doar să nu se vadă ce era înăuntru. Am fost un pic triști că se închisese locul acela de care ne legau amintiri frumoase.
Nu știu de ce a fost închis.

A data faliment din cauza multor celor ca prietena ei, Georgia, care luau mâncare cu geanta? Sau pur și simplu a fost închis pentru ca zona s-a dezvoltat și au apărut multe alte restaurante? A dispărut deci din cauza concurenței?
La prima noastră întâlnire am lăsat mașina mea în parcarea pe care o avea la subsolul blocului în care locuia ea atunci, foarte aproape de stația de benzină, și am mers la acel restaurant.

Eu nu prea intram în restaurante, iar într-un restaurant chinezesc nu cred că fusesem decât o dată, nu prea îmi plăcuse.

Cu ea însă, a fost altfel. Am mâncat tot ce îmi spunea ea că ar fi bun. În afara de hot sour-soup, care era mâncarea ei preferata, o supă de origine asiatică, iute și acră în același timp, mai multe nu știu, ca eu nu am mâncat niciodată.
Mai târziu am aflat că o speriasem rău, se gândea «Ce mă fac eu cu omul ăsta? Care mănâncă în halul ăsta de mult? Oare cu ce o să-l hrănesc?>>
Adevărul este că mâncasem foarte mult, îmi era foarte foame dar mă și simțeam bine în prezența ei. Îmi dădea siguranță și liniște. Mâncam, mă uitam la ea și nu îmi mai trebuia nimic altceva.
După ce am terminat de mâncat, am hotărât să facem o plimbare cu mașina.

Nu mai știu care dintre noi a spus cuvântul Niagara. Poate ea, ca mai fusese o dată acolo, cu mama ei și îi plăcuse mult.
Am mers la ea acasă ca să se schimbe. Era îmbrăcata subțire și se făcuse frig. Nu era pregătită de o așa lungă expediție.

Acasă avea pe masa o pizza. Era rece, dar am mâncat și toată pizza aia, mare cât roata carului. Atunci de fapt a făcut ea, în gând, referința la faptul că mănânc foarte mult.
Când am plecat era deja seara târziu, cred că trecuse de nouă seara.
Eu, pe vremuri, lucrasem la o companie pe Dixie Road, chiar vis-a-vis de aeroport. Când ieșeam vara afară să mâncăm, ne treceau avioanele pe deasupra capului.

I-am spus ei asta și mi-a zis că ar vrea să vadă avioane, tocmai treceam pe lângă aeroport.
Am ieșit pe Dixie și am luat-o spre nord. Acolo este un loc special, poți trage mașina pe dreapta drumului, pe un refugiu special construit, exact la capătul pistei de aterizare, și poți vedea avioanele aterizând sau decolând.
In noaptea aia era așa de bezna că, în afara becurilor de la capătul pistei de aterizare, nu se vedea nimic, nici cea mai mică luminiță în jurul hangarelor aeroportului.
Am plecat înapoi și am intrat din nou pe autostrada spre Niagara. Iar în fața noastră, puțin deasupra mașinilor de pe autostradă, clipeau niște luminițe.

Si ea a zis: "Uite, avioane nu sunt, dar sunt elicoptere".

Când ne-am apropiat mai mult, am văzut că erau mașini care treceau pe pasarela care traversa autostrada.

Asta a rămas apoi gluma noastră. De câte ori mergeam noaptea sau pe înserat pe autostradă, noi vedem elicoptere: "Uite Ciucureleo, elicoptere".
Ciucurel era numele pe care l-am dat noi, unul altuia. Nu mai știu cine a folosit primul acest nume, probabil că ea, întrucât ea era șefa raionului "Denumiri și Nume Ciudate".
În afara unuia dintre pisoii noștri, Spider, pe care l-a numit o vecină a noastră, toate celelalte animale, păsări, pomi, evenimente, chiar și oameni sau clipe, au fost de ea botezate, și de fiecare dată cu mult har și mereu foarte semnificativ, gingaș, și când era cazul, cu tâlc.
La volanul mașini era ea, dar pe undeva lingă Oakville a început să obosească. Era târziu dar mai ales era foarte întuneric. Și începuse sa
se pună bine pe nins.
Am intrat într-un Tim Hortons – un fel de fast food cafenea – și am luat amândoi câte un large double-doube și un fruit explosion muffin. Asta era o cafea mare, probabil aproape o jumătate de litru de cafea cu două porții generoase de lapte și două lingurițe de zahăr și un muffin cu multe fructe.
Vreme îndelungată ăsta a rămas treeat-ul nostru de câte ori mergeam în leash-free parc cu câinele nostru, Bee.
Pentru restul drumului m-am suit eu la volan. Mai târziu am aflat că nu îi plăcea să meargă în mașina condusă de altcineva pentru că îi era frică. Și nu avea nici un fel de orientare pe stradă, nu știa unde sunt punctele cardinale și nu putea citi o hartă.

Ea conducea numai pe drumurile cunoscute. La cumpărături sau în alte locuri nu putea merge decât dacă pleca de acasă, pe drumul cunoscut ei.
Povestirea pățaniilor ei când a devenit peste noapte ghid pentru un autocar de așa ziși turiști, de fapt bișnițari, care făceau o excursie de vândut haine și alte nimicuri în Polonia, dar în loc să ajungă în Polonia au ajuns întru-un lan de porumb în Ucraina și au stat acolo doua zile că rămăseseră și fără motorină, ne-a făcut să râdem de ne dureau fălcile pe amândoi.
Adevărul este ca a fost o noapte teribil de întunecată cu cerul acoperit de nori negri și foarte joși.
A și nins și zăpada a acoperit semnul care indica bifurcația la Queen Elizabeth.

Eu nu cunoșteam locurile așa de bine, nu aveam GPS pe vremurile alea și nici hartă, mă mir cum de nu ne-am rătăcit.
In afara de noi, nu mai era nici țipenie la cascadă, ningea și era frig. Am mers încet cu mașina pe Niagara Parkway, de-a lungul râului.

Era întunerec, nu se vedea mare lucru. Am deschis puțin geamurile să auzim zgomotul apei căzând la cascada. Dar nu sunt sigur dacă am auzit apa cazând sau doar vântul.
Lucia nu s-a mai putut abține, mi-a zis, cu oarecare jenă, ca trebuie sa facă pipi. Asta a fost problema ei permanentă, de multe ori amânam un drum sau făceam planul în jurul faptului că ea trebuia să facă pipi.
Am încercat sa găsim o toaletă în clădirea de lângă cascadă, dar totul era închis. I-am zis să mergem în cealaltă parte, mai în sus, pe drumul spre Cazino, poate acolo sa fie ceva. Dar și acolo era totul încuiat și nici o luminiță nicăieri.
Și atunci a zis că merge în parc, sub un pom.

Și mi-a spus, cu o figură foarte serioasa și chiar amenințătoare, să nu cumva să mă uit că de îndrăznesc numai bine nu o sa-mi fie. I-am promis că nu mai uit. Și chiar dacă m-aș uita, nu aș putea vedea nimic din cauza întunericului.
S-a dus în parc și nu știu cum a ales de s-a dus chiar lângă acel stâlp și exact când și-a dat pantaloni jos, s-a declanșat senzorul de mișcare și s-a aprins lumina.
Am râs de asta de multe ori, în multe ocazii și, desigur, de fiecare dată când treceam pe lângă stâlpul acela buclucaș.


Am revenit apoi de multe ori la Niagara, singuri sau cu prieteni sau cu familia.

Chiar si cu mama mea am fost la Niagara când a fost ea in vizita la noi.
La Niagara ne-am si căsătorit noi, într-o zi de Octombrie senină si frumoasă.

Acolo Unde Se Mănâncă Bine Și Ieftin

 

 ~ Critic de film  fac ~

Vorbește Lucia:

Pentru mine toate filmele se termină la ora nouă seara, indiferent dacă încep la opt jumate sau la nouă fără cîteva minute. 
Asta pentru că adorm imediat în cele mai ciudate poziții, îmi mai cade și maxilarul, toți pe lângă mine își dau coate, iar dulăul meu mă latră. 
Nu pot să văd un film de la cap la coadă. 
De fapt nici nu știu dacă am văzut vreo unul, în ultimii ani, întreg, că tot omul normal.
Adică, mă refer la filmele de seară.
La matinee rasist și sunt chiar felicitată de întreg familionul, mândru de reușita mea.
Cînd după discuții și argumente fără sfârșit ne hotăram cu toții ce film să vedem împreuna, încep pregătirile atît de dragi mie. 
Se taie fructe, se aduc prăjiturele, mai facem câteodată și cocoșei, gogoșele, se umplu paharele, și.. se face patul pentru mine. 
Adică mi se rezervă locul pe care nu-l dorește nimeni, că știu cu toții că pentru mine nu contează. Și așa o să adorm după cîteva minute…
Să nu credeți acum că la cinematograf e altfel. 
Am devenit pur și simplu maestra, mi-am perfecționat niște poziții in care să nu-mi rup oasele în scăunelele din sala, mă fac mică de tot, îmi trag genunchii la gât, și le dorm de nu mă văd.
Nimic nu mă deranjează, merg cu dopurile pentru urechi în buzunare, dopuri pe care mi le înfig imediat ce-mi iau locul în primire, nu uit niciodată cîte un pulovăr mai gros și mai mare pe care-l folosesc că plăpumioară, nici nu va mai povestesc, arăt de parcă merg în expediții, cu rucsacul în spinare.
Iar eu merg la cinematograf, nu să urmăresc un film ci să dorm!!
Toate încercările mele de rămâne trează au eșuat. Am încercat toate variantele posibile.
Pentru mine e foarte importantă și durata mea de “hibernare”, cu cît mai lung filmul cu atît mai bine.
Lord of The Rings a fost fantastic, am dormit trei ore nemișcată, deși la un moment dat țin minte că cineva m-a zgâlțâit destul de puternic, că o luasem rău de tot cu sforăitul.
Și șirul filmelor vizionate în acest mod e fără de sfârșit de unde și ideea genială:
Mă fac critic de film.

Critic De Film Ma Fac
bottom of page