Când Eram Prietenă cu timpul
În pauza de masă - Un plan, făcut întâmplător, de Valentine's Day
de Lucia Verman, original publicat în revista Observatorul în Februarie 14, 2006
Când întru-n exces de energie m-am apucat să fac curățenie în hârtiile de pe biroul soțului meu, în oficiul în care eu nu am voie să intru decât cu intenții casnice, de gospodină, am găsit scrisă pe niște foi dintr-un carnețel mai vechi, următoarea povestire.
La început nici nu am băgat de seama textul scris îngrijit, dar acea introducere cu „îmi iubesc nevasta” mi-a captivat atenția și mi-am spus că gata, trebuie să citesc indiferent dacă urmările nu vor fi tocmai plăcute.
M-am așezat pe covor cu picioarele sub mine după ce am tras ușa ca să nu fiu prinsa în flagrant delict.
“NEVASTA MEA
Îmi iubesc nevasta din suflet.
In fiecare zi o iubesc mai mult ca în ziua precedentă.
O iubesc pentru că viața mea și liniștea mea se invit numai în jurul ei.
Și mâncarea, și hainele curate și tot ceea ce ține de căminul meu.
Și traiul bun, și liniștea mea sufleteasca, și excesele mele de bărbăție.
Așa ca țin și cu dinții de ea, iar numai gândul că într-o zi ar putea să nu mai fie mă termină.
Nu e foarte ușor să scrii despre ea.
Este o fire absolut complexă, bună gospodină, obsedată cu parul de la baie și prosoapele curate, deșteaptă, cultivată și total netalentată la pictură - habar nu are să amestece doua culori și să le pună pe hârtie — „ciudată“ când își ascultă muzica „ei“ preferată, guralivă și blândă, meșteră la strâns lucrurile din casa și tot atât de meșteră la negăsit lucrurile strânse, somnoroasă în permanență, și în ultimul timp plângăcioasă.
Asta dacă complexitatea se măsoară doar în aceste calități!
Mai ieri, de exemplu, a bocit tot timpul, fără motiv, cred eu, din cauza a sute de motive, crede ea.
Atâta ne-a urlat încât până și câinele nostru a avut o criza de isterie și nefericire și a stat pleoștit sub masa, epuizat de lacrimile și ochii ei umflați...
A și lătrat-o de câteva ori în semn de avertisment câinesc.
Dar se pare că ea nici nu a băgat de seama starea pe care i-a transmis-o caninului și nouă în general.
Și-a continuat boceala, nestingherită de nimeni, de parcă noi nici nu am fi existat, cocoțată în capul fotoliului, înfofolită până sub bărbie, cu un păturoi adus de pe patul nostru conjugal.
Soția mea e meștera la plâns. O face fără nici cel mai mic efort. Atât îmi trebuie să spun un cuvânt care să nu-i convină ei, și ca un uragan, îi și apar șiroaie de lacrimi cât pumnul de mari pe obrazul ei dulce și frumos.
Nu cred că mai exista așa ceva pe lumea asta.
Mă refer la lacrimi ca ale nevestei mele. Sunt absolute uriașe, curg ca izvoarele, și se înnoadă sub bărbie, și de acolo, pe piept.
Câteodată îmi vine să dau și nume izvoarelor ei lacrimogene, dar mi-e frică să stârnesc alte avalanșe de lacrimi, și atât îmi trebuie, că-mi place totuși să dorm lingă ea, și urăsc cu desăvârșire patul din sufragerie, fără pernă și plapumă.
Ieri, pe ascuns, am urmărit-o să vad ce face și ce zice ca să înțeleg totuși aceste crize ale ei de care tot ea râde și spune că ”tare proastă am fost”. Am încercat să fiu extra drăguț cu ea, am didilit-o și răsfățat-o până la extrema cealaltă, ea nu s-a lăsat bătută cu nici o explicație și s-a închis și mai tare în ea însăși, cu lacrimile curgându-i șiroaie. Pe la prânz s-a potolit. Cred că și ea se saturase de bocit.... Întâi s-a dus în baie. Am auzit-o atunci urlând de „durere” și asta când s-a văzut în oglinda, cu ochișorii ei umflați de plâns, cu nasul de culoarea roșiei, cu parul ud de lacrimi, lipit de creștet, că nu știu cum lacrimile astea ale ei urca și în par.
Era exact reacția pe care o așteptam, că așa face întotdeauna.
Apoi stă în fata oglinzii, și ca o victima, o ia de la capăt cu plânsul, și sincer nu-mi dau seama cum poate sta acolo, urmărindu-se bocind, ce sânge poate avea în ea, de se admira în halul acela.
Ieri, din curiozitate am pus urechea pe ușa să aud ce zice. Am auzit întâi boceala aia inutila, înfundată, și sincer că mi s-a făcut mila de ea. Apoi o explozie de cuvinte, fără logica, că s-a săturat de viața asta de sclavă, de bucătărie, de curățenie, și alte chestii din astea pe care eu, în inocenta mea, credeam că îi fac plăcere.
Am bătut stingher și am deschis ușa.
Era exact așa cum mă așteptam să fie, stătea mare și dreaptă în fata oglinzii admirându-se, cu lacrimile cit pumnii curgându-i șiroaie ...
Mă și face să mă simt prost, am impresia denaturată că poate e vina mea, dar încerc să o înțeleg, sau mă fac că o înțeleg, nu mai știu nici eu. Am totuși o bănuiala, mică trebuie să recunosc, cu stările astea lacrimogene, dau vina pe vârstă. Sa fie asta explicația? Știu doar că îmi iubesc nevasta mult de tot și dacă trebuie, o să lupt să aduc iar pace și liniște în casa.“
Trebuie sa recunosc că am rămas fără cuvinte. La asta nu m-ași fi așteptat. Am strâns hârtiile cu grija (cu foarte multa grijă!) caci în acele momente au devenit documente importate pentru generațiile viitoare și nu numai.
Mi-am reluat în continuare curățenia prin hârțoage speriind din tot sufletul că poate - poate voi găsi și alte explicații la neliniștile soțului meu, explicații care să mă satisfacă și pe mine, nu numai pe el.
Ca nu sunt în totalitate de acord cu el, asta e altă treabă, oricum îl aștept cu sufletul la gură să vină acasă, ca să mâncăm și sa punem țara la cale.
Mutându-mi „vârsta” la bucătărie am și găsit soluție la rezolvarea „misterului" pe care tocmai îl citisem...
I-am spus după ce am terminat de mâncat. S-a uitat lung la mine, a zâmbit, după care a sărit de pe scaun, m-a luat în brațe și m-a sărutat pe vârful nasului.
Prinzând curaj i-am propus următoarele: în luna Martie, lună aleasa cu grija din motive speciale, vom inversa rolurile.
Adică eu voi fi el iar el va deveni “nevasta mea”. Ne-am strâns și mâinile, ca după o afacere bănoasa și de lunga durata.
Eu una abia aștept, mi-am făcut deja planuri mărețe, ce voi citi, ce filme voi vedea.
Și soțul meu si-a făcut un plan la fel de măreț. Va cere o lună transfer în Vancouver, luna lui Martie bineînțeles.
Eu zic ca nu o sa-l obțină, si-n timp ce domnia sa încearcă să-si convingă șeful de necesitatea acestui transfer temporar, eu desenez o harta, a casei bineînțeles, care să-l ajute să-si ducă la bun sfârșit sarcinile casnice.
Doamnelor, vă voi tine la curent cu tot ce se va întâmpla, promit că am să descriu în cele mai mici detalii schimbările care vor avea loc prin bucătărie, spălător și alte puncte „vitale”...
Îmi iubesc soțul din tot sufletul, azi mai mult ca ieri, și de fiecare dată când mă uit la el mi se umple ființa de o căldura greu de descris în cuvinte, căldură pe care vreau să o am prezentă la orice clipă din viața mea.
Chiar și în luna lui Martie!
Pe soția mea, Lucia, am cunoscut-o întru-o seara de Noiembrie, mai precis pe 22 Noiembrie.
Prima noastră întâlnire a fost prozaică, ne-am întâlnit într-o benzinărie ESSO pe Allan Road cu Finch, aproape de unde locuia ea în acea vreme.
O văd clar și acum; stătea în picioare, lingă mașina ei albă, același model ca și a mea.
Avea un chip frumos, cu ochi de un albastru deschis, curat și luminos, cu părul puțin blond aproape atingându-i umerii și un zâmbet cald... Nu îmi puteam lua ochii de la ea.
M-am îndrăgostit de ea din prima clipă în care am văzut-o așteptându-mă acolo, puțin îngrijorată că poate nu mai vin, întârziasem puțin, veneam de departe, plecasem direct de la jobul meu din Missisauga și, ca de obicei, autostrada fusese foarte aglomerată.
Am intrat în vorbă imediat, de parcă ne cunoșteam de când lumea, a întrebat dacă mi-e foame, știa că vin direct de la lucru și cred că bănuia că nu mâncasem nimic.
Eram foarte slab pe vremea aia, mâncam puțin și prost și dormeam pe apucate.
Mi-a zis că știe ea un loc unde se mănâncă bine și ieftin.
Era un restaurant chinezesc, pe Steels cu Bathurst.
Mai târziu am aflat că se dusese adesea acolo cu părinți ei atunci când fuseseră ei în vizată în Canada. Le plăcuseră foarte mult, mai ales mamei ei, să mănânce acolo.
Mai fusese acolo și cu Georgia, o foarte bună prietenă a ei, care o ajutase să intre la colegiu.
Georgia punea o pungă, un fel de geantă mare, în poală, o astupa cu fața de masă și apoi lua din farfuriile de pe masă și băga mâncarea în geanta, ca să mănânce și acasă. Și după ce golea farfuriile, se ducea din nou să la umple. Și făcea asta până când umplea genata cu mâncare.
Lucia se uita la ea înțepenită de frică, ea nu ar fi putut sa facă așa ceva.
După noaptea aceea, în cele câteva luni cât am stat în apartamentul ei din Finch, am fost de multe ori să mâncam la restaurantul acela.
Și de fiecare dată au fost momente plăcute care ne aminteau de prima noastră întâlnire.
În primăvara anului următor ne-am mutat în Missisauga și apoi ne-am cumpărat o casa în Brampton.
După câțiva ani, când am revenit pe la vechile locuri și am vrut să mâncam din nou acolo, am găsit restaurantul închis, cu ușile zăvorite și gemurile date cu vopsea albă.
Dar așa, de mântuiala, doar să nu se vadă ce era înăuntru. Am fost un pic triști că se închisese locul acela de care ne legau amintiri frumoase.
Nu știu de ce a fost închis.
A data faliment din cauza multor celor ca prietena ei, Georgia, care luau mâncare cu geanta? Sau pur și simplu a fost închis pentru ca zona s-a dezvoltat și au apărut multe alte restaurante? A dispărut deci din cauza concurenței?
La prima noastră întâlnire am lăsat mașina mea în parcarea pe care o avea la subsolul blocului în care locuia ea atunci, foarte aproape de stația de benzină, și am mers la acel restaurant.
Eu nu prea intram în restaurante, iar într-un restaurant chinezesc nu cred că fusesem decât o dată, nu prea îmi plăcuse.
Cu ea însă, a fost altfel. Am mâncat tot ce îmi spunea ea că ar fi bun. În afara de hot sour-soup, care era mâncarea ei preferatî, o supă de origine asiatică, iute și acră în același timp, mai multe nu știu, că eu nu am mâncat niciodată.
Mai târziu am aflat că o speriasem rău, se gândea «Ce mă fac eu cu omul ăsta? Care mănâncă în halul ăsta de mult? Oare cu ce o să-l hrănesc?>>
Adevărul este că mâncasem foarte mult, îmi era foarte foame dar mă și simțeam bine în prezența ei. Îmi dădea siguranță și liniște. Mâncam, mă uitam la ea și nu îmi mai trebuia nimic altceva.
După ce am terminat de mâncat, am hotărât să facem o plimbare cu mașina.
Nu mai știu care dintre noi a spus cuvântul Niagara. Poate ea, că mai fusese o dată acolo, cu mama ei și îi plăcuse mult.
Am mers la ea acasă că să se schimbe. Era îmbrăcată subțire și se făcuse frig. Nu era pregătită de o așa lungă expediție.
Acasă avea pe masa o pizza. Era rece, dar am mâncat și toată pizza aia, mare cât roata carului. Atunci de fapt a făcut ea, în gând, referința la faptul că mănânc foarte mult.
Când am plecat era deja seara târziu, cred că trecuse de nouă seara.
Eu, pe vremuri, lucrasem la o companie pe Dixie Road, chiar vis-a-vis de aeroport. Când ieșeam vara afară să mâncăm, ne treceau avioanele pe deasupra capului.
I-am spus ei asta și mi-a zis că ar vrea să vadă avioane, tocmai treceam pe lângă aeroport.
Am ieșit pe Dixie și am luat-o spre nord. Acolo este un loc special, poți trage mașina pe dreapta drumului, pe un refugiu special construit, exact la capătul pistei de aterizare, și poți vedea avioanele aterizând sau decolând.
In noaptea aia era așa de bezna că, în afara becurilor de la capătul pistei de aterizare, nu se vedea nimic, nici cea mai mică luminiță în jurul hangarelor aeroportului.
Am plecat înapoi și am intrat din nou pe autostrada spre Niagara. Iar în fața noastră, puțin deasupra mașinilor de pe autostradă, clipeau niște luminițe.
Si ea a zis: "Uite, avioane nu sunt, dar sunt elicoptere".
Când ne-am apropiat mai mult, am văzut că erau mașini care treceau pe pasarela care traversa autostrada.
Asta a rămas apoi gluma noastră. De câte ori mergeam noaptea sau pe înserat pe autostradă, noi vedem elicoptere: "Uite Ciucureleo, elicoptere".
Ciucurel era numele pe care l-am dat noi, unul altuia. Nu mai știu cine a folosit primul acest nume, probabil că ea, întrucât ea era șefa raionului "Denumiri și Nume Ciudate".
În afara unuia dintre pisoii noștri, Spider, pe care l-a numit o vecină a noastră, toate celelalte animale, păsări, pomi, evenimente, chiar și oameni sau clipe, au fost de ea botezate, și de fiecare dată cu mult har și mereu foarte semnificativ, gingaș, și când era cazul, cu tâlc.
La volanul mașini era ea, dar pe undeva lingă Oakville a început să obosească. Era târziu dar mai ales era foarte întuneric. Și începuse sa se pună bine pe nins.
Am intrat într-un Tim Hortons – un fel de fast food cafenea – și am luat amândoi câte un large double-doube și un fruit explosion muffin. Asta era o cafea mare, probabil aproape o jumătate de litru de cafea cu două porții generoase de lapte și două lingurițe de zahăr și un muffin cu multe fructe.
Vreme îndelungată ăsta a rămas treeat-ul nostru de câte ori mergeam în leash-free parc cu câinele nostru, Bee.
Pentru restul drumului m-am suit eu la volan. Mai târziu am aflat că nu îi plăcea să meargă în mașina condusă de altcineva pentru că îi era frică. Și nu avea nici un fel de orientare pe stradă, nu știa unde sunt punctele cardinale și nu putea citi o hartă.
Ea conducea numai pe drumurile cunoscute. La cumpărături sau în alte locuri nu putea merge decât dacă pleca de acasă, pe drumul cunoscut ei.
Povestirea pățaniilor ei când a devenit peste noapte ghid pentru un autocar de așa ziși turiști, de fapt bișnițari, care făceau o excursie de vândut haine și alte nimicuri în Polonia, dar în loc să ajungă în Polonia au ajuns întru-un lan de porumb în Ucraina și au stat acolo doua zile că rămăseseră și fără motorină, ne-a făcut să râdem de ne dureau fălcile pe amândoi.
Adevărul este că a fost o noapte teribil de întunecată cu cerul acoperit de nori negri și foarte joși.
A și nins și zăpada a acoperit semnul care indica bifurcația la Queen Elizabeth.
Eu nu cunoșteam locurile așa de bine, nu aveam GPS pe vremurile alea și nici hartă, mă mir cum de nu ne-am rătăcit.
In afara de noi, nu mai era nici țipenie la cascadă, ningea și era frig. Am mers încet cu mașina pe Niagara Parkway, de-a lungul râului.
Era întunerec, nu se vedea mare lucru. Am deschis puțin geamurile să auzim zgomotul apei căzând la cascada. Dar nu sunt sigur dacă am auzit apa cazând sau doar vântul.
Lucia nu s-a mai putut abține, mi-a zis, cu oarecare jenă, că trebuie sa facă pipi. Asta a fost problema ei permanentă, de multe ori amânam un drum sau făceam planul în jurul faptului că ea trebuia să facă pipi.
Am încercat sa găsim o toaletă în clădirea de lângă cascadă, dar totul era închis. I-am zis să mergem în cealaltă parte, mai în sus, pe drumul spre Cazino, poate acolo sa fie ceva. Dar și acolo era totul încuiat și nici o luminiță nicăieri.
Și atunci a zis că merge în parc, sub un pom.
Și mi-a spus, cu o figură foarte serioasa și chiar amenințătoare, să nu cumva să mă uit că de îndrăznesc numai bine nu o sa-mi fie. I-am promis că nu mai uit. Și chiar dacă m-aș uita, nu aș putea vedea nimic din cauza întunericului.
S-a dus în parc și nu știu cum a ales de s-a dus chiar lângă acel stâlp și exact când și-a dat pantaloni jos, s-a declanșat senzorul de mișcare și s-a aprins lumina.
Am râs de asta de multe ori, în multe ocazii și, desigur, de fiecare dată când treceam pe lângă stâlpul acela buclucaș.
Am revenit apoi de multe ori la Niagara, singuri sau cu prieteni sau cu familia.
Chiar și cu mama mea am fost la Niagara când a fost ea în vizita la noi.
La Niagara ne-am și căsătorit noi, într-o zi de Octombrie senină și frumoasă.
de Lucia Verman
Fragmente din capitolul „Acolo unde se mănâncă bine și ieftin - Niagara”
