Casa în care locuim acum am cumpărat-o acum câțiva ani în luna noiembrie. Ne-a plăcut la toți, și cred că cel mai mult mie, din cauza vegetației mature care o înconjoară. Deși era la sfârșitul unei luni ploioase și urâcioase, am ieșit totuși în grădina casei ca să o studiem.
Cerdac mare din lemn proaspăt tăiat, „hot tub” în perfectă stare de funcționare în care ne-am și văzut, cu mic și mare și prieteni și vecini, lăfăindu-ne în zilele cu ninsori, grădină de vegetale nici mică nici mare, numai bună de plantat roșii și castraveți, un brad înalt, aproape uscat, așezat undeva în spatele grădinii și un alt copac pe care, cu tot regretul și toate cunoștințele noastre botanice, nu l-am putut identifica și care, după numărul de crengi - două la număr -, și starea jalnică în care se afla, nu i-am dat de trăit mai mult de o lună.
Ne-am mutat pe întâi februarie, și a fost o zi mizerabilă din punct de vedere meteorologic, a nins și a plouat în același timp, spre disperarea tuturor, fără excepție. Nu am avut multe peripeții, totul a decurs cum era plănuit. Am fost norocoși din punctul acesta de vedere.
Țin minte de parcă s-a întâmplat ieri, cum, cu o energie de neînchipuit, am sărit în sus după prima noapte dormită acolo, la fereastră, să văd cum e afară.
Grădina arăta destul de jalnic, iar lângă cerdac am văzut încă o dată acea caricatură de copac, „imitație” cum a numit-o fiica noastră, atât de amărât, cu cele două crengi, ca două scobitori folosite, încât nici milă pentru el nu mai exista pe lumea asta.
Ne-a trebuit o lună aproape, după ce am terminat de aranjat totul prin casă, să ieșim afară să vedem ce e de făcut prin grădină. Bineînțeles că am și stabilit soarta copacului. Am ajuns la concluzia, fără milă, că trebuie tăiat, dar din cauza lipsei unui instrument ascuțit, am amânat exterminarea.
Așa a trecut martie și știu că, de fiecare dată când mă uitam pe geam afară, în grădină, declaram cu o oarecare răutate în mine că, „gata, mâine îl tai și termin cu prostia asta”.
Și așa a trecut și aprilie, și ceva din mai, când iarba încolțește iar copacii prind viață.
Au înflorit cu toții, în afară de copacul de lângă cerdac, în care, între timp, soțul meu bătuse în cuie niște veverițe din plastic ca să-l înnebunească pe cățelul nostru și agățase tot felul de căsuțe pentru păsări, zorzoane și alte decorațiuni de arăta bietul copac că o sperietoare de ciori.
Dar eu tot mă uitam urât, și de câte ori trecem pe lângă el îi spuneam: mâine gata-i cu tine, te tai! Dar lui nici că-i păsa...
Într-o dimineața, o sâmbătă frumoasă și strălucitoare, ies ca de obicei la geam. Atunci, mă dau un pas în spate că nu-mi vine să cred ce văd, mă frec la ochi și strig de-i trezesc pe toți: ia uitați-vă la Gigel ăsta, ne-a păcălit figură ăsta!
Copacul nostru, cel de lângă cerdac, cel pe care îl pusesem pe lista neagră și căruia îi și pregătisem soarta, nu una plăcută aș spune eu, peste noapte se umpluse de zeci și zeci de crenguțe pline de frunze, mici și lunguiețe, verzi și pline de viață. Copacul nostru prinsese viață.
Știu că am coborât cu toții să-l mângâiem și să ne minunăm, l-am atins și pupat, și mie mi-au dat și lacrimile gândindu-mă ce rău puteam face.
Așa i-a rămas numele, copacu’ Gigi, iar eu îl alint, „măi Gigel băiatule”. Nu știu dacă a trecut o săptămână iar Gigel a devenit, ca într-o poveste cu broaște transformate în zâne, cel mai frumos copac al grădinii noastre. În scurt timp, la umbra lui, am pus o masă cu scaune, că Gigel al nostru s-a și obrăznicit, și a început să „nască” crengi uriașe, sănătoase și viguroase.
Și-a bătut realmente joc de noi, a stat cuminte și ne-a urmărit reacțiile. Și când a văzut că i se apropie ceasul rău și nu mai e de glumit, s-a revoltat și s-a transformat în acea minunăție. Ca să ne facă nouă în ciudă! A știut ticălosul cum să ne păcălească și era, de fapt, să o pățească pentru asta.
În fiecare zi din vară, la sfârșit de săptămână, stăm la umbra lui, unul din locurile favorite, căci Gigel și-a construit propria lui împărăție peste care domnește ca un adevărat rege.
Prima noastră vară a fost de neuitat. Așa și trebuie să fie când te muți la casă nouă, îți pui noi speranțe, îți faci noi vise, și ce e cel mai de reținut, știi că începi o nouă viață!
Plecarea foștilor proprietari, cred, l-a făcut pe bietul Gigi să se supere foc și de teamă că va rămâne singur, a intrat în grevă refuzând cu încăpățânare să înflorească.
A fost, cred eu, ca un om foarte trist...
Noroc că și-a revenit repede din starea aceea neserioasă și s-a pus pe treabă.
Când a venit toamna iar copacii și-au schimbat frunzele, Gigel al nostru s-a încăpăținat iarăși și nu a vrut să renunțe la nici o frunzuliță, măi, a naibii fire! A fost ultimul copac din grădină cu frunzele încă verzi și frumoase. Când s-a înrăutățit vremea și mai tare, dragului nostru copac i-au căzut nu numai frunzele, dar și crengile cu care ne păcălise. Acest fenomen nu l-am mai văzut la nici un alt copac.
Am început bineînțeles să râdem, câinele nostru l-a și lătrat de câteva ori, auzi ce figură, să-i cadă frunzele cu crengi cu tot.
O singură zi i-a trebuit să ajungă exact așa cum l-am cunoscut noi. A rămas iar dezbrăcat, gol pușcă, doar cu două crengi, cele cu care l-am găsit noi când ne-am mutat.
Acum, când ninge frumos în grădina noastră, trec pe lângă el, îl ating, ”Ce faci măi Gigele?”, nu-mi răspunde, dar știu că în sufletul lui de copac pus pe șotii, râde iar de mine.
Epitaf pentru Gigel
Copacul Luciei a fost de nenumărate ori menționat de Lucia în diferite discuții, că o permanentă și consacrată prezență în viața ei și a noastră. La umbră lui s-au desfășurat multe evenimente ale familiei, întâlniri, dezbateri, zile onomastice sau doar așa, numai stat afară, la umbră și relaxare.
Și Eugen l-a menționat pe Gigel în scrierile lui și am publicat fotografi de la ziua onomastică a Julie, când Eugen era și el în Canada și s-a întâlnit și cu familia Tudor.
Lucia nu apare în aceste fotografii.
Eu am fost pe post de "cărător de tort" iar ea a fost pe post de "ușier" și supraveghetor al operației.
Așa că noi nu am avut timp să stăm la fotografiat.
Dar apar ceilalți. Iar Lucia a ținut mult la fotografiile acestea, o copie a lor este în folderul de pe computerul ei pe care ea l-a numit: “De Trimis:”
Sunt sigur ca au fost "trimise" atunci, la vremea aceea. Dar le mai "trimit" și eu acum, încă o dată.
...Ud grădiniță în fiecare zi și chiar azi dimineața am văzut o roșioară cât un sâmbure .
Acum când scriu e 12 la prânz, suntem afară, eu pe șezlong, Ion la masă, sub copacul Gigel, adie vântul și miroase a iarbă. Grădina noastră e foarte mică, câțiva metri, dar ne bucurăm că o avem, aici în țara asta unde domnesc clădirile uriașe de nu poți respira ...
...Acum sunt afară, că e frumos, mâța stă agățată în pom, că a învățat cum să se urce, numai de vorbit nu știe, și-mi vine să o spânzur că ne chinuim să o dăm jos de acolo...Și acum tot în Gigel s-a cocoțat, pe ultima crenguța, că să ne facă ciuda.....acolo o să stea mult și bine!
...În rest nimic, cu munca toată ziua, venim morți de oboseală acasă, de nici nu ne trebuie mâncare, am pus grădina de vegetale, roșii, castraveți, ardei...Bucuriile mele.....M-am cățărat iar în Gigel să dau mitul jos, i-am tras și două la cur că m-am zgâriat toată, mama lui de mâț
Citind și recitind povestirile Luciei despre Gigel m-au năpădit multe gânduri și multe amintiri. Aveam însă o vagă bănuială, o sumbră presimțire, așa că i-am sunat pe vecinii noștri care încă locuiesc acolo, o familie în vârstă venită din insula St. Vincent. Lucia s-a înțeles extraordinar de bine cu familia Stevens, și avea același respect și considerație pentru ei ca și pentru părinții ei.
Stătea deseori pe bancă, la umbra copacului din față casei, cu Doamna Stevens și asculta poveștile ei despre viața din St. Vincent, insula din Caraibe de unde era Doamna Stevens precum și despre insula vecină, Santa Lucia, o plăcută coincidență de nume, ce o făcea mereu pe Lucia să zâmbească de plăcere.
De Haloween stăteau tot așa, împreună, și așteptau copiii îmbrăcați în costumele lor și le dădeau bomboane de Trick or Treat.
Asta și din cauza câinelui nostru, Bee, care lătra ca un apucat dacă se deschidea ușa și vedea atâta lume și atâta agitație, și atunci preferau să stea afară și să îi întâmpine acolo pe colindători.
Eu eram cel care pierdea, nu prea apucam să văd mare lucru, stăteam în casă să îl țin în frâu pe Bee care, altfel, ar fi stat de partea cealaltă a ușii, schelălăind de parcă i s-ar fi tăiat capul.
Și Eugen, tatăl Luciei, s-a înțeles bine cu familia Stevens, mai ales cu Domnul Stevens.
Eugen nu știa o boabă de engleză dar avea un deosebit talent să vorbească „cu mâinile” și, greu de crezut, dar atunci când a fost la noi, în 2006, reușea să facă lungi conversații cu Domnul Stevens, sau Unchiul Tom, cum îi zicea el, întrucât semăna cu ilustrațiile de pe coperta cărții „Coliba Unchiului Tom". I-am spus asta Domnului Stevens și a fost foarte încântat, chiar măgulit, de asemenea comparație.
Am sunat-o pe Doamna Stevens și am întrebat-o de copacul Gigel și am aflat cu întristare că noii proprietari nu au mai fost așa de îngăduitori și prietenoși cu Gigel cum a fost Lucia și, la ceva timp după ce noi am plecat de acolo, Gigel a fost tăiat.
Așa că acum, când nici Bee - care chiar lătra, toamna târziu, aproape de începutul iernii, când din Gigel cădeau crengi, nu numai frunze - și nici Tobby - care se cățăra în copac și mieuna apoi să vină Lucia să îl dea jos - nu mai sunt nici ei, săracul copac a rămas și el doar o amintire în fotografiile de prin albumele și în scrierile Luciei.
***
Citind aceste rânduri poate unii vor gândi „A fost tăiat un copac! ... și... mare problemă!”
Dar așa a fost viața noastră. Cum spuneam chiar la începutul acestor povestiri, prozaică, banală, fără lucruri și întâmplări extraordinare.
Așa cum spunea Lucia:
„Mâțul o duce bine, i-a crescut burta de gras ce e, stă cocoțat pe cerdac sau în copacul Gigel, toată ziua. Bee, dulăul, a făcut infecție la o ureche și pute. Astea sunt problemele noastre, nu ne uităm la știri să vedem nenorocirile de lângă noi.
Asta ca să nu înnebunim, că suntem înconjurați numai de grozăvii, numai de știri rele, așa că le evităm.
Vorbim numai de animalele noastre, care ne descrețesc frunțile după zilele grele de la serviciu.”
***
Un mâț, un câine, un copac. Lucruri mici, nesemnificative.
Dar erau o lume pentru noi.
"...măi Gigel băiatule..."
La Umbra copacului Gigel
Când eram prietenă cu timpul de Lucia Verman
Capitolul Șapte - Seara Târziu
Uitare
Nu mă pot aduce aminte,
Ploile cad pe mine să mă stingă,
De amintiri,
De neliniști,
De promisiuni neîndeplinite,
Ating cerurile, în care nu există
Nici trecut
Nici prezent
Nici viitor,
Doar eu,
Fără identitate și ploi.
***
Într-o zi obișnuită
m-am rătăcit
la un colț de stradă,
În care se găseau doar dorințele altora
Transparente și gălăgioase,
Lucide și visătoare,
Și neștiind ce să fac
Sau din politețe,
Plictiseală ori singurătate,
Mă duc și le întreb cum pot să ajung
Pe partea unde se găsesc
Oamenii pe verticală.
S-au îngrămădit cu toatele
în jurul meu,
valsând,
Aici prietenă noastră, e colțul
Și împărăția dorințelor
Neîndeplinite,
Neascultate
Cu sute de ferestre,
Spre veacuri fără suflete
Și dacă vrei să fii văzută
Ascultată
Mângâiată,
Nu cere direcții spre omul pe verticală
Căci sunt fără sfârșit,
Întortocheate și fără semne de circulație.
Mai bine stai cu noi
Altă dorința în colțul acesta de stradă,
Lucidă și visătoare,
Fără timp și formă.
Nici într-un milion de ani,
Le-am răspuns valsând transparenta
Drumul mi-e aproape de sfârșit,
Îl găsesc eu până la urmă,
Aici sau altundeva,
În vreme și-n timp,
Prin lacrimi și dor.
Dar acum, hai să mai valsam puțin!
Lucia Verman
Poezie publicată în Observatorul in Aprilie 9, 2006
Re-publicată in Observatorul in Martie 5, 2022 comemorând ziua de naștere a Luciei.
Când eram prietena cu timpul, de Lucia Verman
O carte mai bună decât Love Story
Filmul prezintă aspecte din timpul lansării cărții Când eram prietena cu timpul, de Lucia Verman și este o ilustrare a poemului Uitare, poem publicat în acest volum
Când eram prietenă cu timpul de Lucia Verman
Capitolul Șapte - În pauza de masă
Nicoleta
Pe Nicoleta am cunoscut-o acum șase ani când am început serviciul la această companie.
În primul an de “conviețuire" comună, ne-am povestit prin ce am trecut până ne-am cunoscut, în al doilea an am „dezbătut” colegii și colegele, în al treilea an am recuperat primii doi ani, și tot așa de au trecut șase...
Dacă suntem prietene? Nu știu, nu ne sunăm acasă, nu ne facem vizite, nu mergem la petreceri împreună, fiecare își are grupul ei pe care nu și-l împarte cu cealaltă.
Dacă ne-am "păruit“?
Au existat și niște momente mai tensionate între noi, cred că în cei șase ani nu am vorbit maximum trei ore.
Din cele 10 pe care le petrecem zilnic, împreună, aici...
Pentru ceilalți colegi suntem o mică comunitate Românească, urmașe ale lui Dracula, prietene ale Nadiei Comăneci, fiice ale lui Ceaușescu, eu zic că suntem mai degrabă o familie, petrecem mai multe ore împreună aici decât cu cei de acasă.
Orele de la servici sunt interminabile, cum cred că știm cu toții, și am hotărât să facem o pace permanentă, să nu ne băgăm în politică personală, să păstrăm relațiile cât mai cordiale și oneste, iar în cazul în care toate acestea vor cădea și vom ajunge la război, am stabilit să nu folosim „arme” care să ne anihileze în față colegilor și a celor dragi.
Și așa relația noastră a ajuns în cel de al șaselea an, timp în care ne-am celebrat izbânzile, ne-am ușurat greutățile de pe umeri, și ne-am plâns morții....
De câteva zile, fără șanse prea mari de reușită, încerc să o conving să-și facă o grădina de vegetale.
Scuzele ei sunt nenumărate, și orice mi-ar spune nu pot să o las în pace.
Îi cânt și cântecele când trece prin față mea: “Castraveciori și roșioare, bune, bune de mâncare!”, m-am oferit chiar să mă duc la ea să-i plantez acele minunății, i-am desenat și o harta cu viitoarea ei grădina de vegetale, în care am notat cu roșu leușteanul, pe care tocmai l-am primit de la o altă colegă de a noastră de prin Orientul Mijlociu.
Și uite așa mă țin tare de capul ei!
Dar undeva în sufletul meu știu că peste o vara, două, trei o să-mi aducă niște roșii din grădina ei minunată!
Asta dacă o să mai lucrăm împreună aici, că viață are câteodată valurile agitate și uriașe și nu știm pe ce maluri poate să ne mai arunce!
Uite, chiar acum trece prin față mea, îmi face cu ochiul, îi răspund în același mod, poftă mare, suntem în pauză de masă!
Lucia Verman, Mai 17,2006