top of page

În Căutarea pașilor pierduți

 

Am recitit  povestirea lui Eugen ”În Căutarea pașilor pierduți”, o poveste frumoasă, dar tristă că mai toate povestirile lui Eugen, totuși, cu un sfârșit optimist, despre drumul făcut de el în Piatră Neamț, la mormântul părinților săi.

Nu știu dacă ați citit povestire lui Eugen sau dacă, prin librăriile Bacăului, mai puteți găși ceva din ceea ce a publicat el, așa că, pentru cei ce vor să o citească am publicat povestire aici.

Citind povestea lui Eugen mi-am amintit că, în acel August din 2016, când am fost cu Lucia și Eugen în Piatră Neamț, am mers și noi să vedem acele morminte și, în drum, Eugen ne povestea întîmplări de mult trecute ce se petrecuseră acolo, prin locurile pe care pășeam noi atunci.

Întrucât am făcut cîteva fotografii, am refăcut filmul care povestește acea călătorie de atunci, a Luciei și a mea, vizitând Bacăul și Piatră Neamțului.

Pasi Pierduti

Cu Lucia si Eugen In Piatra Neamț, August 13, 2016

 

În căutarea paşilor pierduţi

Plec la Piatra Neamţ. Trebuie să ajung la cimitir să plătesc taxele pe doi ani pentru mormântul părinţilor. Mormânt tare vechi, de cincizeci de ani… Nu am motiv să fiu vesel. De câte ori mă duc acolo, o tristeţe apăsătoare, ca un nor negru, mă cuprinde. Tare tineri au mai plecat părinţii mei! Tata, la 44 de ani, iar mama l-a urmat imediat… Nici nu împlinise 48… Asta-i existenţa noastră precară. Lucru ce aveam să-l aflu mult mai târziu… Trenul e aproape gol. La ora asta nu-s prea mulţi care călătoresc spre Piatra şi Bicaz… În vagon mai sunt două persoane – un tânăr şi o bătrână. Stau singur pe banchetă şi mă gândesc la nemurire… Tristeţea mi-e accentuată de aspectul dezolant al gării din oraşul meu de adopţie, Bacău, gară care se tot modernizează de câţiva ani. Şi de aspectul de loc părăsit – murdărie, cele două pompe de apă de pe peron defecte, buruieni pe liniile ferate, oameni apatici, scârbiţi, parcă, de propria existenţă… 
Trenul se pune în mişcare – cu o întârziere de vreo trei minute – şi starea de tristeţe sporeşte. Haltele parcă sunt părăsite, fosta haltă din satul Lespezi e un “şopron” pentru cei care caută un weceu public şi pentru bufniţe.  Multe câmpuri agricole sunt lăsate pradă buruienilor, pe unele buruienile sunt vechi de ani de zile… Pe altele, câte un ţăran sau o ţărancă sunt la prăşit. Aplecaţi deasupra sapei “istorice”, par nişte umbre… Staţia Buhuşi plânge, cum plânge şi fabrica vestită altădată. N-am crezut că se poate ajunge aici… Totul e ca un blestem… 
La Piatra mă aşteaptă prietenul din copilărie Dimitrie Liciu sau, cum îi spun eu şi cei apropiaţi, Didi Liciu. E inginer, pensionar acum, dar cu o jumătate de normă la Direcţia Agricolă. Pentru mine e acelaşi dintotdeauna. Adică prietenul acela de hârjoană, băiatul acela exploziv, dinamic şi frumos ca o fată, deşi anii au trecut mulţi şi peste el. Dacă s-ar apuca de scris, ar scrie un roman, căci viaţa fiecăruia e un roman. La urma urmei suntem singulari, suntem oameni unici prin viaţa noastră unică şi inconfundabilă… Didi Liciu, fost coleg de şcoală primară şi de liceu, fost vecin şi, întrucâtva, rude… Ce ani!... Unde-s, oare, anii aceia…? El, toată viaţa a închinat-o agriculturii, pământului… E un împătimit al agriculturii şi, iată, deşi s-a pensionat cu vechime de vârstă, şi la şaptezeci de ani munceşte… “Bă, Eugene, cât pot, trag… când n-oi mai putea…” Aici se opreşte. Ghicesc de ce, şi gândesc şi eu exact ca el. 
Vine cu maşina Tuţă Botez. Un alt prieten din copilărie… Mă va duce până la cimitir. E, şi acum, instructor auto. Câte mii de şoferi amatori o fi pregătit? Nu le ştie numărul. “Aş înnebuni să-mi fac socoteala asta…”, aşa îmi spune. Şi râde. Tuţă ăsta mi-e prieten din clasa întâi primară. Adică din anul 1944! Doamne, ce mult e de atunci! În timpul foametei, învăţătorul nostru, domnul Gorduz, ne-a repartizat, pe cei subnutriţi, să mâncăm, la prânz, la colegii noştri ai căror părinţi aveau unele posibilităţi. Eu mergeam în fiecare zi la Tuţă Botez acasă. El era mândru că mă poate hrăni. Eu mă pierdeam de ruşine în faţa tatălui şi a mamei sale. Dar mergeam şi, la el într-o magazie, am înfiinţat o bibliotecă. Da, o bibliotecă. Am mai scris despre asta şi sunt tare mândru de fapta noastră din 1950… După aceea, ne-am despărţit. Şi apoi, iată, ne-am reîntâlnit. Doamne, cât mă bucur că Tuţă mai există, şi că mai e în activitate, a fost directorul Şcolii de şoferi din Bicaz aproape patru decenii. Ce om acest Petre Botez! Am revăzut magazia unde am înfiinţat noi biblioteca aceea şi am plâns… Acolo, ar trebui pusă o placă comemorativă. Aşa ne-am zis şi am zîmbit cu subînțelesuri… Am revăzut-o şi pe mama sa care, într-o vreme, m-a hrănit… Are 93 de ani, parcă-i o sfântă dintr-o icoană… 
Tuţă mă duce la cimitir şi mă lasă la poartă. De fapt, eleva de la volan conduce maşina. Desigur, sub atenta îndrumare a instructorului… Aprind lumânări, veghez o vreme mormântul părinţilor… Apoi merg şi aprind două lumânări la mormântul bunului meu prieten Constantin Căciuleanu, cunoscut ziarist nemţean, despre a cărui moarte nu ştiam nimic. Plec, ducând cu mine tristeţi şi speranţe. Aşa ajung pe derdeluşul unde, cu şaizeci de ani în urmă, ne dădeam noi cu sania. Calc apăsat, cu emoţie, pe urmele unui fost copil. E o străduţă căreia i se zice “Strada Artelor”, asta pentru că aici sunt cele două “vile Pompiliu”, el, mare sculptor. Cobor şi sun la uşa unui apartament din “Alexandru Lăpuşneanu”, strada unde a fost căsuţa în care m-am născut eu… Şi pe aici sunt paşii mei. Da… Sun şi-mi răspunde Jana Manolică, Acum Ghionea… Îi sărut mâna. Anul acesta împlineşte 61 de primăveri, pentru că ghioceii îi luminează faţa şi sufletul. În memoria mea e şi imaginea părinţilor ei – nenea Ion şi tanti Lili Manolică – miri. Era în 1944. Eu aveam 7 ani… Îi revăd pe treptele de la cerdac. Mire şi mireasă… Au fost primii miri pe care i-am văzut şi de aceea, bănuiesc, mi-au rămas vii în memorie… Ne amintim, apoi, de anii aceia de demult, de Duţu, fratele ei, mort prea timpuriu, pe care, când era mic, îl duceam în cârcă. Jana îmi vorbeşte de Alexandru Manolică, unicul fiu al lui Duţu, student eminent în automatizări şi calculatoare. 
După care mă reîntorc la Bacău. E ora 14,25, miercuri, 23 mai 2007. Pe peron, o mulţime de tineri. Elevi şi eleve. Adolescenţi, tare frumoşi şi gălăgioşi. Învaţă la Piatra şi fac naveta, Mi-amintesc de Culiţă Muraru, fostul meu coleg de clasă, şi de mulţi alţii, mulţi, care coborau, tot aşa, la Podoleni sau la Buhuşi. Acum iată-i pe urmaşii lor coborând la Podoleni, la Costişa sau la Buhuşi. Şi, deodată, tristeţea îmi dispare. Îi privesc încântat, aproape toţi au telefoane mobile, sunt exuberanţi, sunt fericiţi. Dulcea pasăre a tinereţii îi poartă pe aripile ei nevăzute la această vârstă neştiutoare. Mă mângâi la gândul că-şi vor croi vieţile cu ambiţie şi onoare. Aşa că nu mai iau în seamă buruienile dintre liniile ferate, câmpurile de gunoaie de pe margini, indolenţa şi ignoranţa prezente la tot pasul. Vin tinerii aceştia din urmă care, mai mult ca sigur, vor schimba, în bine, ţara şi lumea…

 

Eugen Verman

Povestirea a fost publicată in volumele Culai - 2005 şi Liliacul Alb - Zborul numarul trei - 2007

Băcăuanul Eugen Verman citit si recenzat in Canada.

Am găsit pagina aceasta din ziarul Deșteptarea din 14 Decembrie 2006, decupata si păstrată cu grijă de Lucia, despre primirea făcută lui Eugen și romanului sau, Calai, in Canada.

Eugen Verman
Culai

Gata! M-am căsătorit

 

     Prin ianuarie, gazda la care locuia Geta, prin apropierea Bisericii „Precista”, a avut o problemă, adică a trebuit să-și aducă o nepoată să locuiască la ea, și, astfel, Geta a rămas fără locuință. A fost momentul când a trebuit să spun toată povestea dragostei mele nașilor mei care, oameni de mare bunătate, au adus-o, imediat, la ei și i-au dat o cameră, fără să-i ia chirie, condiția fiind să contribuie cu banii pentru mâncare. Lucru ce s-a răsfrânt generos în bugetul iubitei mele. Astfel, nașii erau singurii care știau de această relație a mea, pe care o și întrețineau cu sfaturi de căsătorie - eram singur, fără părinți, Didi terminase „profesionala”, devenise mecanic auto, făcuse armata și intrase în Miliție, iar Culai o cam luase pe căi greșite... Apoi, erau foștii mei colegi din fabrică unii prieteni foarte buni, ca Ion Gavriliu, mecanic, sau fostele colege de școală ale Getei - Victorița, Lenuța, Valuța...

     Eu eram, deja, la ziar, dar ne vedeam zilnic, întrucât mergeam la nașii mei, care mă înconjuraseră cu multă dragoste, se purtau cu mine de parcă ar fi fost părinții mei - nașa, Maria Dumitrof, era vară bună cu mama, pe care o cununase, apoi mă botezase pe mine... Așa că, de Duminica Mare a anului 1960, așa, pe nerăsuflate, i-am zis Getei dacă vrea să devenim soți. Parcă abia aștepta această întrebare....

     Nu știam că ea nu era în relații tocmai dintre cele mai bune, firești, cu familia ei, părinții s-ar fi opus categoric căsătoriei fetei lor cu un băiat care „purta un nume străin” - cu timpul raporturile acestea aveau să intre pe un făgaș normal - , așa că, doar cu știrea nașilor, am depus actele la Starea Civilă și, în ziua de 28 iulie 1960, am fost declarați căsătoriți.

     A fost ceva cu totul și cu totul atipic, după cum, la fel, avea să fie și „nunta”. Am plecat de la starea civilă - era o zi de vară foarte călduroasă, transpirați și emoționați și ne-am așezat pe o bancă în Grădina Publică. Abia aici, Geta a realizat că, de fapt, era măritată. Nu împlinise 20 de ani, iar eu nu împlinisem 23... Eram, aproape, copii. Săraci, ai nimănui. Ce facem...? Geta a început să plângă, spunea că nu mai vrea să fie măritată, iar eu eram copleșit de această stare la care nu mă așteptam.      Am încercat s-o calmez, i-am zis că suntem săraci, dar că dragostea noastră va învinge totul, că vom avea și casă, că ne vom cumpăra și perne, și plapumă, și mobilă, că, poate, vom avea și copii - lucru pe care l-am zis, oarecum, cu o fală prostească... Și am plecat și am ajuns la nași acasă și le-am arătat actul care consfințea căsătoria noastră.

     Bineînțeles, nașii ne-au certat, că măcar ei trebuiau să vină la Starea Civilă, dar până la urmă au întins și ei masa mare din sufrageria și am mâncat ce a pregătit nașa, iar nașul Jean a scos din beci o sticlă cu vin vechi - el lucra, ca bucătar șef, la un restaurant din centru, era bulgar - iar eu m-am cherchelit, parcă totul devenise mai frumos, așa cum se întâmplă când întreci măsura... După care am plecat acasă la mine - cam vreo opt case mai „la deal” - cu hârtia aceea în buzunar și tare mândru că eram însurat. Nu v-am spus că, între timp, mama mamei s-a mutat la noi și și-a construit o odăiță imediat lângă casă, cu un beci dedesubt. Frații mei au râs și mi-au zis că glumesc, apoi că-s nebun de legat, după aia m-au lăsat în pace. Mamaia m-a pupat, reproșându-mi că trebuia să-mi aduc și nevasta, despre care nu știa nimic, n-o văzuse niciodată, că o să- mi dea de „zestre" perna pe care a murit mama, și plapuma, că se va muta ea în locul meu, în cameră, iar eu voi sta cu Geta în „casa” ei... Asta, însă, după ce vom merge la preot...

     Și au mai trecut vreo două săptămâni, timp în care Geta se obișnuise cu ideea că e măritată, iar nașii pregăteau drumul spre Mănăstirea „Văratec”, unde aveam să primim taina căsătoriei „în prezența lui Iisus!” care, tot așa fusese și binecuvântase nunta de la Cana Galileii... La vremea aceea, eu habar n-aveam de toată treaba aceasta, eu, ca un bărbat în devenire, abia așteptam să mă văd cu mireasa în pat, lângă mine, până „Dumnezeu ne va despărți”.

     La redacție n-am spus nimic. Când aveau să afle mi-au cumpărat un cadou, un set de farfurii, cu oală, cu tigăi... Frumos gest. Și cu reproșul că puteam să anunț în redacție, că-mi făceau colegii petrecerea, știau că bugetul meu e de o calitate „de plâns”. Și a venit și acea duminică de august când, cu un autobuz care scârțâia și scotea un fum de incendiu, am plecat, din autogara din Piatra, la Văratec. Nașii aveau un paner cu bunătăți și ne priveau cu o dragoste - în care se citea și compasiune - nedisimulată. Ne-au pupat la plecare și ne-au urat să trăim pe viață în dragoste, cinste și credință. Eram așteptați la mănăstirea aceea veche din pădure, unde am descoperit și mormântul Veronicăi Micle, marea iubire a lui Eminescu, slujba abia se încheiase, dar au rămas să asiste la cununia noastră o mulțime de oameni din partea locului, bărbați și femei și copii, iar când am intrat în biserică, am fost întâmpinați cu multă bucurie și sfințenie. Pe aici lumea e foarte credincioasă și o bunătate cerească plutea în jurul nostru. Iar noi doi, îmbrăcați destul de modest, am pătruns, cu emoții și lacrimi de fericire, în această Taină sfântă care avea să fie desfăcută peste mai mult de o jumătate de secol...

     Închid ochii și îl revăd pe părintele duhovnic: parcă era un sfânt coborât dintr-o icoană uriașă. Cu o barbă mare, de un alb rupt, parcă, din veșmântul unui înger, cu ochii albaștri în care se vedea tot cerul - pe aici cam toți au ochii albaștri -, cuminți, blânzi, îmbrăcat în anteriul acela strălucitor, mi-a părut însuși Iisus... Și măicuțele, toate, păreau că ne sorb din priviri, și ochii le străluceau de bucurie, iar cântecele lor mi-au rămas și acum în inimă... Ele ne-au împletit coronițe din florile câmpului și ni le-au așezat pe cap și ne- au sărutat pe frunte...

     A fost ceva ce n-am uitat toată viața, imaginile acelea luminându- mi de fapt un drum lung, deloc ușor, dar bogat cât să înflorească o viață dăruită cu trei copii, cu bucuriile atât de fascinante ale venirii lor pe lume, cu emoțiile devenirii lor ca oameni... Dar până atunci... În niciun caz n-am putut uita cuvintele spuse de preot la urmă, și anume că „o familie se construiește în fiecare zi”. Atunci n-am înțeles ce-a vrut să spună dar, cu timpul, mi-am dat seama de adânca lor înțelepciune...

     Afară, lângă mormântul Veronicăi Micle, nașii au scos din panerul acela câteva sticle de vin și prăjiturele, și toate parcă s-au înmulțit, căci au ajuns pentru toți cei care au fost lângă noi, ne-au cântat cântece duhovnicești, ne-au introdus în magnifica, divina Taină a căsătoriei...

Ne-am risipit, apoi, care-ncotro. Nașii au plecat la Piatra, iar eu cu Geta ne-am trezit singuri, în centrul satului. Pe aici, Geta fusese de multe ori cu mama - Profira, adică mama ei, știa potecile, știa pădurile astea fără de sfârșit și poienile adăpostite de privirile oamenilor, ascunse între pădurile seculare de fagi și stejari ca niște fortărețe medievale... Ea m-a condus, cu mâna ei în mâna mea, în poiana aceea plină de flori, unde greierii și-au făcut de cap întrecându-se în cântecele lor care ne-au însoțit toată noaptea, acolo am trăit prima noastră noapte de dragoste.... Acolo am dormit, apoi, strâns îmbrățișați, extenuați și fericiți, în parfumul nemaipomenit al florilor de câmp, care adunase, parcă, în el, tot ce-i mai frumos și pur și sublim în lumea asta mare, sub cerul care ne privi, întreaga noapte, cu miliardele lui de ochi indiscreți, ocrotitori, înțelegători...

     ... Asta a fost nunta mea, asta a fost unica și neuitata mea căsătorie, cu o fată de la țară, plină de farmec, de bun simț, de dragoste pentru mine și familia ei. Au venit pe lume, spre marea noastră bucurie, Margareta - 20 octombrie 1962; Lucia - 17 martie 1966, și Georgeta - 23 august 1967. Trei flori pe care le-am iubit și le-am vegheat și am fost tot timpul cu ele în suflet. Toate ne-au urmat îndemnurile să învețe, căci numai așa te ridici în Lumină, toate au făcut studii superioare, și-au întemeiat familii - unele mai reușite, altele mai puțin reușite, am trăit clipe fericire lângă ele, dar și momente nedorite, însă timpul le-a transformat într-o continuă construcție și reconstrucție, așa cum spunea preotul acela coborât dintr-o icoană pe care o duc mereu cu mine...Copiii sunt singurii care-ți aduc fericirea cea mai pură. Până la urmă, tu, ca părinte, te stingi - căci așa e legea vieții și a morții - dar continui să trăiești prin copii. Și acum, eu o văd pe Geta în fiecare dintre cele trei fete ale mele și, chiar, în nepoțeii pe care i-am primit cu mare bucurie în familia începută cu șase decenii în urmă.

Eugen Verman

Din volumul în curs de apariție Rătăcire și Speranță

casatoria
bottom of page