Poezii si alte Povestiri
Seara târziu - O pagina
Nu o cunosc, a trecut întâmplător prin viața mea, când într-o zi cu ploaie și vânt, mi-a sărit în față mașinii vechi, murdare și fără număr de înmatriculare dar încă în stare de funcționare, mașina pe care o luasem de la un centru de mașini vechi, aruncat într-un colț de lume, în drum spre casă, după o zi lungă de serviciu…
A sărit pur și simplu. Am oprit, nici nu știu cum, mașina asta cu viața multă în ea și-a oprit roțile într-un zgomot scurt, ascuțit, și atât doar, de m-a mirat și pe mine.
Speriată, am deschis portiera, în față mea, era doar o altă femeie, fără identitate, atunci, fără vârsta și trecut, chip plouat, plouat de vreme sau lacrimi, nici eu nu știu.
Mi-a înmânat aceste pagini, după care a dispărut în ceață și fum.
Că e adevărat, știu după aceste foi pe care le am în mână, și la pipăi una după alta, mărturii ale acelei întâlnii stranii și de neprevăzut.
Imaginea ei însă o port vie în suflet, îi simt chiar răsuflarea amară, de frunze ruginite de vremuri, răsuflare care m-a făcut să sar un pas înapoi și să mă apuc de nas, gest firesc într-o lume în care până și aerul e otravă...
Nu am găsit niciodată timp să le citesc, am crezut că am ceva mai bun de făcut, deși viața mea o luase la vale rău de tot si stătea suspendată, undeva în timp...
Lucia Verman
Paginile la care se referă Lucia vor apare aici, in continuare ...
Pagina 1
Doar umbra
Prizonieră
În sufletul universului și al tău
În care mi-am pierdut eu-l
Și umbra,
Aștept eliberarea
Care vine din umbrele și dorințele
Viitorului tău.
În viața mea secretă,
Plutesc în dimineți și nopți fără granițe,
Doar eu știu,
Nu e deloc simplu în aglomerația celulelor tale,
Să respir în viața răsuflării mele
Și a umbrei tale.
Lucia Verman
Pagina 2
Iubire pe strada nimănui
Am ieșit afară, ținându-ne de mână,
Două amintiri,
Fără timp și umbră,
Într-o lume care respiră
Fum și apă,
Pe o stradă a nimănui,
De negăsit în nici o harta lumească,
Domol și cuminte,
Că doi îndrăgostiți îngenunchiați
În față anotimpului
Care începe
Și se termină aici.
Toată lumea știe de noi,
Că ne iubim,
Dragoste de negăsit în nici un suflet,
Sau inima secretă
Ascunsă într-un spațiu nespus.
Iubire, iți spun,
Sunt obosită și tristă,
Iar aerul mă doare
Iar dacă vrei să ai o iubită
În timpul nostru
Furat din Univers și istorie,
Lasă-mă să te respir,
Și să te simt, și ating....
Dragoste, îmi spui,
Eu sunt culoare
În curcubeul tău.
Am alergat atâta după ploile tale
Și numai pot.
Iar dacă vrei să mă respiri
Ia-mă de mână,
Iar dacă vrei să mă îngenunchezi
În supărarea ta,
Nu uită,
Sunt doar umbră ta
În anotimpul de pe stradă asta,
Care nu a început niciodată
Și s-a sfârșit cu plimbarea noastră.
Și aerul pe care îl respiri.
Atât!!
Lucia Verman
Pagina 3
Nimănui
Când ți-am întins mână
Întâia oară,
Am atins un nou univers,
Suspendat între două timpuri,
În care iubirea mea cu aripi
Și zbor spre nicăieri,
S-a agățat de prezentul tău
Fără viitor.
Și uită-te la sufletul meu,
Ți-am spus șoptind
Printre promisiuni moarte,
Te caută de veacuri stelare
Și nu mai poate de așteptări
Și lacrimi.
Aici stă, nemișcat în spațiu
Și demoni.
Și uite mâna mea,
Mi-ai răspuns înapoi,
Iubire suspendată între două timpuri,
Lumea notară e conservată
În amintirile altora
Și dorințelor poeților.
Prindeți-va de mâna stins,
Au strigat în cor anii
De peste tot.
Doar așa existăm noi,
În acest nou univers
Strălucitor.
Sunteți pentru noi
Doar viitor.
Lucia Verman
Pagina 4
Trenul
Trenul care tocmai a trecut
Prin gara mea,
Nu e de găsit
În nici un program.
Stăm cu zecile și-i facem cu mâna,
Să oprească odată
Pentru străinii,
Care așteaptă să le deschidem ușile
Pentru cei doi,
Fiecare în față programului,
Care nu spune nimic
Adăposturilor noastre…
Și pentru mine,
Eu,
Care întind mâna
Și spun
TE ROG.
Lucia Verman
Pagina 5
Singura ieșire
M-am trezit într-o vâltoare
De viată agitată,
Insuportabilă și
Nesuferită
Cu toate ușile spre ieșire
Încuiate cu lacăte fără speranțe.
Alerg într-un cerc cu colțuri rotunde și
Transparente
Și-mi caut ieșirea
Spre eliberare.
Mă invertesc și mă răsucesc,
Acea ușa nu există
Decât în imaginația altora
Și-n visurile vieții.
Lucia Verman
Pagina 6
Amintiri
Te ating cu
Ultimele rămășite
Din anotimpuri triste
Ce plâng în veacuri și amintiri
În celule și arme,
Ți-am spus, iubire,
La început nu mi-a plăcut
Nimic din ceea ce am respirat,
Aer, culoare, mângâiere,
Dar în fiecare noapte
Ți-am atins frumoasa amintire
Fără râni și tristețe,
Și părul mi-e alb….
Sunt nebun
După atingerea ta,
Visul tău,
Celulă ta…
Atât îmi spui, în liniștea tristeții tale…..
Iubire, știm amândoi,
Răspund îngenunchiată,
Iți sărut răsuflarea
Sunt doar umbra trecutului
Prezent.
Și mă doare aerul,
Pentru care te chem….
Sunt unghiul
Veșnic armat….
Te rog, veac cu amintiri
Speranțe și iubiri
Da-mi înapoi secundele
Iubirilor cu arme și ani
Numai sunt nimic
Fără aerul tău.
Lucia Verman