Când Eram Prietenă cu timpul

În pauza de masă - Un plan, făcut întâmplător, de Valentine's Day

​

de Lucia Verman, original publicat în revista Observatorul în Februarie 14, 2006
​
Când întru-n exces de energie m-am apucat să fac curățenie în hârtiile de pe biroul soțului meu, în oficiul în care eu nu am voie să intru decât cu intenții casnice, de gospodină, am găsit scrisă pe niște foi dintr-un carnețel mai vechi, următoarea povestire.
La început nici nu am băgat de seama textul scris îngrijit, dar acea introducere cu „îmi iubesc nevasta” mi-a captivat atenția și mi-am spus că gata, trebuie să citesc indiferent dacă urmările nu vor fi tocmai plăcute.
M-am așezat pe covor cu picioarele sub mine după ce am tras ușa ca să nu fiu prinsa în flagrant delict.
“NEVASTA MEA
Îmi iubesc nevasta din suflet.
In fiecare zi o iubesc mai mult ca în ziua precedentă.
O iubesc pentru că viața mea și liniștea mea se invit numai în jurul ei.
Și mâncarea, și hainele curate și tot ceea ce ține de căminul meu.
Și traiul bun, și liniștea mea sufleteasca, și excesele mele de bărbăție.
Așa ca țin și cu dinții de ea, iar numai gândul că într-o zi ar putea să nu mai fie mă termină.
Nu e foarte ușor să scrii despre ea.
Este o fire absolut complexă, bună gospodină, obsedată cu parul de la baie și prosoapele curate, deșteaptă, cultivată și total netalentată la pictură - habar nu are să amestece doua culori și să le pună pe hârtie — „ciudată“ când își ascultă muzica „ei“ preferată, guralivă și blândă, meșteră la strâns lucrurile din casa și tot atât de meșteră la negăsit lucrurile strânse, somnoroasă în permanență, și în ultimul timp plângăcioasă.
Asta dacă complexitatea se măsoară doar în aceste calități!
Mai ieri, de exemplu, a bocit tot timpul, fără motiv, cred eu, din cauza a sute de motive, crede ea.
Atâta ne-a urlat încât până și câinele nostru a avut o criza de isterie și nefericire și a stat pleoștit sub masa, epuizat de lacrimile și ochii ei umflați...
A și lătrat-o de câteva ori în semn de avertisment câinesc.
Dar se pare că ea nici nu a băgat de seama starea pe care i-a transmis-o caninului și nouă în general.
Și-a continuat boceala, nestingherită de nimeni, de parcă noi nici nu am fi existat, cocoțată în capul fotoliului, înfofolită până sub bărbie, cu un păturoi adus de pe patul nostru conjugal.
Soția mea e meștera la plâns. O face fără nici cel mai mic efort. Atât îmi trebuie să spun un cuvânt care să nu-i convină ei, și ca un uragan, îi și apar șiroaie de lacrimi cât pumnul de mari pe obrazul ei dulce și frumos.
Nu cred că mai exista așa ceva pe lumea asta.
Mă refer la lacrimi ca ale nevestei mele. Sunt absolute uriașe, curg ca izvoarele, și se înnoadă sub bărbie, și de acolo, pe piept.
Câteodată îmi vine să dau și nume izvoarelor ei lacrimogene, dar mi-e frică să stârnesc alte avalanșe de lacrimi, și atât îmi trebuie, că-mi place totuși să dorm lingă ea, și urăsc cu desăvârșire patul din sufragerie, fără pernă și plapumă.
Ieri, pe ascuns, am urmărit-o să vad ce face și ce zice ca să înțeleg totuși aceste crize ale ei de care tot ea râde și spune că ”tare proastă am fost”. Am încercat să fiu extra drăguț cu ea, am didilit-o și răsfățat-o până la extrema cealaltă, ea nu s-a lăsat bătută cu nici o explicație și s-a închis și mai tare în ea însăși, cu lacrimile curgându-i șiroaie. Pe la prânz s-a potolit. Cred că și ea se saturase de bocit.... Întâi s-a dus în baie. Am auzit-o atunci urlând de „durere” și asta când s-a văzut în oglinda, cu ochișorii ei umflați de plâns, cu nasul de culoarea roșiei, cu parul ud de lacrimi, lipit de creștet, că nu știu cum lacrimile astea ale ei urca și în par. 
Era exact reacția pe care o așteptam, că așa face întotdeauna.
Apoi stă în fata oglinzii, și ca o victima, o ia de la capăt cu plânsul, și sincer nu-mi dau seama cum poate sta acolo, urmărindu-se bocind, ce sânge poate avea în ea, de se admira în halul acela.
Ieri, din curiozitate am pus urechea pe ușa să aud ce zice. Am auzit întâi boceala aia inutila, înfundată, și sincer că mi s-a făcut mila de ea. Apoi o explozie de cuvinte, fără logica, că s-a săturat de viața asta de sclavă, de bucătărie, de curățenie, și alte chestii din astea pe care eu, în inocenta mea, credeam că îi fac plăcere.
Am bătut stingher și am deschis ușa.
Era exact așa cum mă așteptam să fie, stătea mare și dreaptă în fata oglinzii admirându-se, cu lacrimile cit pumnii curgându-i șiroaie ...
Mă și face să mă simt prost, am impresia denaturată că poate e vina mea, dar încerc să o înțeleg, sau mă fac că o înțeleg, nu mai știu nici eu. Am totuși o bănuiala, mică trebuie să recunosc, cu stările astea lacrimogene, dau vina pe vârstă. Sa fie asta explicația? Știu doar că îmi iubesc nevasta mult de tot și dacă trebuie, o să lupt să aduc iar pace și liniște în casa.“
Trebuie sa recunosc că am rămas fără cuvinte. La asta nu m-ași fi așteptat. Am strâns hârtiile cu grija (cu foarte multa grijă!) caci în acele momente au devenit documente importate pentru generațiile viitoare și nu numai.
Mi-am reluat în continuare curățenia prin hârțoage speriind din tot sufletul că poate - poate voi găsi și alte explicații la neliniștile soțului meu, explicații care să mă satisfacă și pe mine, nu numai pe el.
Ca nu sunt în totalitate de acord cu el, asta e altă treabă, oricum îl aștept cu sufletul la gură să vină acasă, ca să mâncăm și sa punem țara la cale.
Mutându-mi „vârsta” la bucătărie am și găsit soluție la rezolvarea „misterului" pe care tocmai îl citisem...
I-am spus după ce am terminat de mâncat. S-a uitat lung la mine, a zâmbit, după care a sărit de pe scaun, m-a luat în brațe și m-a sărutat pe vârful nasului.
Prinzând curaj i-am propus următoarele: în luna Martie, lună aleasa cu grija din motive speciale, vom inversa rolurile.   
Adică eu voi fi el iar el va deveni “nevasta mea”. Ne-am strâns și mâinile, ca după o afacere bănoasa și de lunga durata.
Eu una abia aștept, mi-am făcut deja planuri mărețe, ce voi citi, ce filme voi vedea.
Și soțul meu si-a făcut un plan la fel de măreț. Va cere o lună transfer în Vancouver, luna lui Martie bineînțeles.
Eu zic ca nu o sa-l obțină, si-n timp ce domnia sa încearcă să-si convingă șeful de necesitatea acestui transfer temporar, eu desenez o harta, a casei bineînțeles, care să-l ajute să-si ducă la bun sfârșit sarcinile casnice.
Doamnelor, vă voi tine la curent cu tot ce se va întâmpla, promit că am să descriu în cele mai mici detalii schimbările care vor avea loc prin bucătărie, spălător și alte puncte „vitale”...
Îmi iubesc soțul din tot sufletul, azi mai mult ca ieri, și de fiecare dată când mă uit la el mi se umple ființa de o căldura greu de descris în cuvinte, căldură pe care vreau să o am prezentă la orice clipă din viața mea.
Chiar și în luna lui Martie!

​