Eugen Verman
TONY BALSAM și alte povestiri
- Antologie de Autor -
Casa
Casa în care m-am născut nu mai este. A ars pînă în temelii chiar în ziua eclipsei din februarie 1961. Imaginea ei, însă o port în suflet întreagă. Avea o singură cameră - scundă, întunecoasă. Părinţii rînduiseră, cum crezuseră ei că e mai bine, mobila: două paturi, trei scaune şi un dulap, care era folosit şi ca masă. Paturile fuseseră aşezate pe laturile opuse ale încăperii – la Răsărit şi la Apus. Patul dinspre Apus era al părinţilor. Deasupra lui, pe perete, un tablou vechi, cu o inscripţie pe care o ţin minte cuvînt cu cuvînt: “Retragerea lui Napoleon de la Moscova, la 1812”.
Revăd şi acum această pictură de dimensiuni obişnuite: Napoleon aşezat, trist şi îngîndurat, pe un scaun, cu braţele sprijinite de acesta. Zăpezi murdare, prin care mărşăluiesc armate istovite, iar sub norii cenuşii, cîrduri nesfîrşite de păsări negre. Pot spune că Napoleon Bonaparte a fost primul erou al lumii pe care “l-am cunoscut”. Deasupra patului nostru, al copiilor, era icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, iar sub ea – candela, în care ardea tot timpul un beculeţ instalat de tata. Camera avea şi sobă, din cărămidă, cu plită şi rolă. Cum dădea frigul, dormitorul se transforma în bucătărie, în spălătorie, în baie... Vara, în schimb, era o plăcere să locuieşti aici. Austeră, camera degaja linişte sufletească. Toate “funcţiile” ei de iarnă treceau pe seama “sălii” – cum îi spuneam noi anexei. şi aici fusese instalat un pat – tot din scînduri şi un mindir de paie – şi aici era un dulap, mai încăpător chiar decît acela de dincolo, şi aici era o icoană...
Mama îmi spusese că bunicul dăduse bani grei ca să cumpere casa. Bunicul fusese agent sanitar, o meserie care, pe la începutul veacului, era la mare cinste şi căutare la sate. Se născuse şi trăia la Soci, un sat de răzeşi din coasta Războienilor, loc în care Ştefan cel Mare dăduse piept cu turcii... Cumpărase casa de la o bătrînă, madam Calciu, condiţia pusă de aceasta fiind ca mama şi tata să o întreţină pînă la moarte. Mi-o amintesc, mai ales din perioada cît a fost bolnavă, o boală grea, care o ţintuise la pat luni de zile. Mirosul degajat de cărnurile ei putrede îl mai simt, cîteodată, şi acum... Casa era aşezată sub un dîmb, din care, după ploile puternice, se furişau sub temelie pîraie cu lut galben, efectul fiind alunecarea ei spre spate. Cît priveşte cele două încăperi, aici, mama “planta” tot felul de oale, lighene şi lighenaşe în care, strecurată prin şindrila putredă, apa se aduna, şiroind, încă vreun ceas după ploaie. Cele mai neplăcute momente apă-reau, însă, iarna, cînd ninsorile depuneau straturi groase de zăpadă pe bietul acoperiş care ameninţa să se prăbuşească. Atunci, la insistenţele mamei, cu nişte şipci lungi, la capătul cărora băteam în cuie o scîndurică lată, “acăţam” zăpada şi o dădeam jos. Era o muncă istovitoare, care nu mi-a făcut niciodată plăcere...
Peste drum, într-o casă ceva mai arătoasă - cu două camere şi hol - locuiau tante Maria, sora mai mică a mamei, cu nenea Mitică, soţul ei, cu cele două fete, verişoarele mele – Margareta, adică Totica, şi Florina, adică Țuca. Țuca era abia făcută. Tante Maria o ţinea, mai tot timpul, în covată şi nu de puţine ori mă punea s-o legăn. E drept, mogîldeaţa asta nu prea plîngea, dar faptul că eram “luat” de la jocă nu-mi convenea deloc. Aşa că, atunci cînd fata scîncea, o legănam de mai s-o dau peste cap cu covată cu tot. Dac-aş fi bănuit măcar că boţul acesta din covată, numit Florina Cercel, va fi, peste ani, una din cele mai apreciate artiste ale neamului romînesc, m-aş fi ocupat de ea mult mai... civilizat. Surorile – adică mama şi tante Maria – se iubeau şi se ajutau tare mult între ele. Tante Maria chiar l-a alăptat şi pe Didi – fratele meu fiind de-o seamă cu Totica. Cei doi sugeau, în acelaşi timp, de la cele două ţîţe bogate ale mătuşii mele... Nenea Mitică era foarte cunoscut în mahala, era militar şi trompetist în Fanfara Militară şi, în fiecare Duminică, îl priveam cu admiraţie, la Grădina Publică, unde ne duceau părinţii. Ce-i drept, de nenea Mitică ne era o teamă cumplită. Asta, din iarna trecută, cînd o întîmplare idioată a trimis-o pe Totica la spital. Ne hîrjoneam la noi acasă pe pat şi Didi a împins-o pe plită, unde era cazanul cu apă clocotită pregătită pentru baie. Drept în cazan a căzut Totica şi pînă s-o scoată madam Calciu – bătrîna aceea de la care mama cumpărase casa – biata noastră verişoară şi-a “fiert” tot fundul. A stat în spital multă vreme, doctorii şi neamurile spuneau că putea să şi moară şi, de la întîmplarea aceea, nenea Mitică nici nu voia să ne vadă. Drept urmare, cum îl zăream că intra pe poartă, eu şi Didi ne şi ascundeam sub pat, cu inimile să ne spargă pieptul, nu alta. Nenea Mitică intra în casă, dădea bineţe şi întreba scurt şi autoritar, da’ asasinii ăia doi unde-s? Mama spunea că suntem la jocă, de, copii, ce vină au ei, iar noi ne strîngeam sub pat şi mai lîngă perete, îi vedeam numai cizmele, lustruite întotdeauna, de parcă altceva n-ar fi avut ce face, decît să-şi perie cizmele, şi tăceam ca peştele în apă... După ce pleca, Didi mă întreba, de fiecare dată, că nu-i intra în cap răspunsul meu, ce-s ăia asasini? Ce să zic, îs ăia care-şi împing verişoarele cu curul în cazanul cu apă clocotită, înţelege odată, cap sec ce eşti...!
Paradisul copilăriei mele a fost, fără doar şi poate, ograda. Un cîmp fantastic, nesfîrşit parcă, unde găseam absolut totul pentru jocă. Spre nord, pe dîmb, o adevărată pădure de soci, crescuţi la întîmplare şi deşi ca peria. Pădurea aceasta era dominată de nucul din spatele casei şi de cîţiva pruni şi zarzări. Spre vest, pămîntul era brăzdat de tranşee adînci, lăsate de sodaţii nemţi, odată cu retragerea lor... Atunci, imediat după ce au plecat nemţii şi ruşii, cînd am venit din refugiu, din Oltenia, bucuria noastră cea mai mare erau “jucăriile” pe care le lăsaseră soldaţii în tranşee. Adică încărcătoare cu gloanţe, puşti şi pistoale, grenade... Doamne, ce ne mai plăcea să scoatem glonţul din cartuş, apoi jumătate din praful de puşcă, băteam, după aceea, glonţul în cartuş, puneam praful de puşcă deasupra şi-i dădeam foc... Era joaca noastră preferată. Acum, o blîndă sălbăticie le cuprinsese, pe malurile şi pe fundul tranşeelor ierburile crescînd mult mai înalte decît noi, încît, în “noile condiţii” cel mai căutat loc de joacă - unde toţi copiii mahalalei noastre se simţeau ca în rai – era partea goală de ogradă din faţa casei, care se întindea pînă la stradă. Aici îşi aveau atelierul doi meşteri pietrari italieni: Rugero şi Roberto Mella. Cei doi fraţi rămăseseră în Romînia după primul război mondial, închiriaseră un teren şi-şi înjghebaseră o firmă foarte căutată. Crucile şi monumentele funerare – primele pentru creştini, celelalte, pentru evrei – pe care le lucrau ei erau expresive, vesele şi triste în acelaşi timp. Domnul Roberto avea o vorbă pe care o adresa, de regulă, clienţilor chiţibuşari: “dom’le Ştrul, ţi-am făcut o treabă încît să-l bagi în mă-sa pe cel care va spune că nu-i place... Erau, însă şi cruci şi monu-mente vechi, pe care clienţii “uitau” să le ridice, încît curtea era un adevărat cimitir mixt romîno-evreiesc, prin care ne hîrjoneam cît era ziulica de mare. Iarna ne băteam cu bulgări de zăpadă, transformînd bietele monumente funerare în baricade; vara ne jucam, întotdeauna spre seară, de-a ascunsa, pitindu-ne în spatele lor. Chiar dacă mama, îngrijorată că nu veneam la culcare, încerca să ne sperie cu stafiile care bîntuie noaptea printre cruci...
N-aş putea spune că n-au fost şi clipe cînd blîndele ameninţări părinteşti nu şi-au făcut efectul. În nopţile călduroase, patul nostru era “transferat” pe cerdac. Cerdacul flanca numai peretele dinspre apus, unde era şi intrarea în casă. Aici ne aşternea mama o saltea de lînă, două perne şi o pătură. Ne spunea, apoi, “Noapte bună!” şi, lăsînd uşa deschisă în lături, pleca să se culce şi ea. Tata venea întotdeauna mai tîrziu... Ne întindeam pe acest pat şi priveam cerul nesfîrşit. Stelele erau, uneori, atît de aproape, încît le-am fi putut prinde cu mîna. La intervale rare, cîte una din ele se prăvălea luminîndu-şi singură drumul pieirii... Dacă se întîmpla să fie de faţă, mama ne spunea, cu tristeţe, că a murit un om. “Fiecare avem o stea. Mai luminoasă sau mai palidă. Moartea stelei înseamnă sfîrşitul unei vieţi pămînteşti... “Cînd totul se liniştea, apăreau, în închipuirea noastră, fantomele. Veneau dinspre cruci, sau din deal, din pădurea de soci sau din tranşee. Crengile şi frunzele nucului bătrîn se tînguiau. Totul devenea atît de înfricoşător, încît, toţi trei fraţii ne ascundeam sub pătura veche cu găuri, strîngîndu-ne unul în altul, cu inimile bătînd să ne spargă pieptul. Adormeam cu spaimă în suflete. Toate erau uitate, însă, a doua zi dimineaţă, cînd eram treziţi de glasul duios al mamei: “Sculaţi, leneşilor, soarele e sus...”. Deschideam ochii şi clipeam mult pînă să se obişnuiască cu lumina. Ziua de vară ne mîngîia cald şi ademenitor.
Strada
Prima oară cînd am ieşit singur în stradă era să mă calce trăsura domnului Roşu. Nu-mi amintesc prea bine acea întîmplare care a creat multă panică în familie. Aveam vreo cinci ani şi, cum se întîmplă la această vîrstă neştiutoare, m-am strecurat printre crucile şi monumentele atelierului “în aer liber” al fraţilor Mella şi m-am trezit, deodată, în faţa trăsurii de oraş care se deplasa, la pasul calului, în căutare de clienţi.
Domnul Roşu era venit dintr-un sat din împrejurimile Pietrei şi nu-şi abandonase înde-letnicirile rurale. Deşi era “orăşean” de-acum, casa fiind mult mai mare şi mai arătoasă ca a noastră, omul îşi păstrase calul şi o vacă, avea grajd în fundul curţii, coteţe şi alte acareturi. Curtea îi era plină de găini şi raţe, avea porci şi nu erau rare cazurile cînd priveam cu jind, printre scîndurile gardului înalt şi solid, la bunăstarea ce se degaja din ograda sa. Prezenţa lui de spirit – şi, sunt sigur, şi a calului – a făcut să nu se întîmple o nenorocire. El însuşi m-a dus acasă, speriat, mai ceva decît “victima”, aceasta din urmă, adică subsemnatul, tratînd problema cu o indiferanţă demnă de varga pe care mama a rupt-o dintr-un soc...
Efectul descoperirii universului străzii a fost, pentru mine, dintre cele mai puternice. Ochii copilului dau celor văzute dimensiuni invers proporţionale cu înălţimea piciului care le privesc. Casa de peste drum a bătrînei evreice Raşela Şoor mi-a apărut ca un adevărat palat. În camera din faţă ţinea prăvălia, de unde mama cumpăra – cu bani în mînă sau pe datorie – bomboane verzi, de mentă, praf de vopsit ouăle de Paşti, săpun de rufe... Peste vreo doi-trei ani, cînd devenisem elev, de aici cumpăram creioane negre şi colorate, care se “terminau” în cîteva minute, pentru că aveau “minele” din bucăţi... Dugheana degaja mirosul ei specific, de chimicale amestecate cu alimente. Madam Şoor – pe strada noastră şi în mahala nu se vorbea decît cu apelativele “madam” şi “domn” – scurtă şi grasă, cu faţa galbenă, plină de riduri, îmbrăcată în nişte haine mohorîte, ca de cioclu, avea un suflet mare. Iubea copiii – avea şi ea o nepoată, Stela, care, şi la 16 ani ţinea degetul arătător de la mîna dreaptă în gură - şi nu era dată, cînd mă vedea, să nu-mi strecoare în mînă o bomboană. Casa avea în spate alte vreo trei s-au patru camere, nu ştiu exact, că niciodată n-am intrat în ele, în care, din cîte spuneau vecinii, domnea un miros închis, greţos, probabil de la lampa de gaz sau de la mobilele vechi de cînd lumea... În curte era pompa de apă, cu o ţeavă bicisnică şi ruginită care, iarna, îngheţa şi plesnea. De aici luam apă şi noi şi alţi megieşi.
Pe strada noastră - purta numele de Alexandru Lăpuşneanu – erau vreo trei sau patru astfel de pompe, cea mai solidă, dotată cu un sistem ceva mai modern de deschidere, prin apăsarea unui mîner, fiind în faţa casei unui băiat tot de evrei, mai mare decît mine, Valeriu Lazarov. Gard în gard cu prăvălia era fabrica de cherestea a lui Isaczon, un evreu cam la 40 de ani pe-atunci, roşcovan, tăcut. Isaczon avea un singur copil, pe Moise, de vîrsta mea, căruia îi purtam ghetele şi pantofii după ce taică-su îi repara la cizmăria din colţ, a domnului Mărgărit. Tata cumpăra aceste obiecte de încălţăminte la preţ redus, ghetele mi se păreau adevărate minunăţii dar, vai, se “terminau” atît de repede cînd veneau gheţuşurile... Cînd sosea, însă, primăvara, nu mai aveam nevoie de încălţăminte. La şcoală, ca la joacă, purtam “pantofii” cu care venisem pe lume...
Într-o noapte, fabrica lui Isaczon s-a aprins, se spunea că de la o defecţiune electrică. Era iarnă şi atunci am simţit pentru prima oară teama de foc dezlănţuit. În noaptea rece, revăd şi acum limbile uriaşe ale flăcărilor, aud, aievea, trosnetul sec şi tînguitor al căpriorilor acoperişurilor care cădeau antrenînd puzderie de scîntei. Îmi revăd şi acum părinţii şi vecinii, palizi, speriaţi, încordaţi, care, pînă la sosirea maşinii pompierilor, îşi dădeau din mînă în mînă, găleţile cu apă, în strigăte de spaimă...
Strada se strecura printre case, se pierdea pe după colţuri ca apoi să apară din nou din propriul său colb. Pentru noi, ea începea de la casa bătrînului Ciurea şi se termina în Roznovanu, iar de-acolo începea necunoscutul. Nenea Ciurea era omul pe care-l iubeam cel mai mult. Toţi copiii, fără excepţie. Înalt, ciolănos, cu părul alb, era meşter în toate – lăcătuşerie, mecanică fină, difuzoare, vulcanizare. Ştia de toate omul acesta. Avea o casă mare, fără mobile prea multe, iar în camera de la stradă era atelierul unde confecţiona mingile de cauciuc roşu după care ne dădeam în vînt. Deşi se spărgeau la primul contact cu spinii. Ce-i drept, n-am avut niciodată o asemenea minge. De unde să scoată taică-meu banii cît costa? Doar Miţu, băiatul cizmarului Mărgărit, avea astfel de posibilităţi, deşi nici el nu făcea excepţie de la sărăcia din mahala. Ceva mai tîrziu, tatăl lui i-a făcut rost de o minge din crep – un cauciuc de culoare neagră, solid – cred că mingea aceea, care nu s-a spart niciodată, avea pe puţin două kilograme. Jucam fotbal în mijlocul străzii, desculţi şi murdari, şi nici n-aveam vreme să ne gîndim la durerea pe care o simţeam cînd vreo unghie se despărţea de deget în contactul cu pietrele din drum.
Erau multe căsuţe pe “Lăpuşneanu”. Ele flancau strada, în unele locuri în aşa fel, încît nu se puteau strecura două trăsuri venite din sensuri opuse. Pe aici, pe strada noastră, treceau, de obicei, cortegiile funerare spre cimitirul evreiesc. Atunci ne căţăram pe gard şi priveam, încîntaţi, procesiunea. Dricul, tras de doi cai cu valtrapuri negre, “mascaţi”, purtau, mereu acelaşi sicriu; iar în urmă-i cîţiva oameni trişti, privind în pămînt, îşi conduceau ruda sau prietenul la locul de veci. Nimeni nu plîngea, tristeţea lor era demnă, chiar rece...
Cred că, pe vremea aceea, eram vreo douăzeci de băieţi în mahala. Poate şi mai mulţi. Erau patru fraţii Durican, eram noi trei, vreo trei sau patru ai lui Munteanu, florarul, unul al lui Manolică, apoi Titi Buzdugan, verişorii Petrică şi Toader Plăcintă, Gigi al lui Velea cu frate-su, Miţu Mărgărit, Didi Liciu, Virgil Mihăilescu... Echipa noastră de fotbal devenise redutabilă. Nu mai zic de faptul că în echipă intrau şi băieţi de “sub-Borzoghean” sau de pe străzile mărginaşe. Parcă-i văd pe Viorel – zis Tancul şi pe frate-su, Tudorel Mihai, pe Costel, pe Gelu Rusu şi Puiu Mihai, pe Gusti şi Puiu Moga, pe Nelu şi Lulucă Otavă. Doamne, ce gaşcă mai eram... Dacă o să mă întrebaţi unde ne antrenam, ca să zic aşa, o să vă spun, imediat, că primul meu “teren” de antrenament a fost chiar strada asta. Jucam la o singură poartă - poarta fiind închipuită din două pietroaie, de obicei; cînd m-am mai mărit, eu jucam singur – adică eu eram “o echipă”, iar cealaltă echipă era formată din Didi, fratele meu mai mijlociu, şi Didi Liciu, coleg de clasă, care locuia pe “Constantiniu”, la nici cinci minute de noi.
Aici, în faţa casei noastre, cu mingea din crep a lui Miţu Mărgărit, sau cu mingea făcută de mama, din cîrpe şi cîlţ, fără să mai ţinem seama de praful drumului sau pietrele care “ne zburau” unghiile de la degete, aici ne-am format noi ca fotbalişti cu renume între măhălăli, cel mai mare “duşman” fiind, totuşi, echipa din Valea Viei, ce îl avea ca vedetă incontestabilă pe Mitruţ Croitoru, băiat care făcea ce voia cu mingea... Apoi, nu mai zic de meciurile de pe Borzoghean, aici teren adevărat, cu porţi adevărate, unde trona moş Dragomir, paznicul, pe care-l veneram ca fiind omul cel mai bun din lume, pentru că ne dădea voie, întotdeauna spre seară, să gustăm şi noi din ceea ce înseamna un teren adevărat... Iarna ne întîlneam pe derdeluşul ce se ridica din strada noastră spre Borzoghean, cartier din nordul mahalalei. Tata îmi făcuse rost de o săniuţă, nu ştiu de unde o adusese, dar s-a dovedit extrem de bicisnică atunci cînd, în joacă, Gelu Marin, un băiat mai mare decît mine, a ridicat-o deasupra capului şi a izbit-o de un troian îngheţat. Praful s-a ales de sania la care priveam ca la un lucru sfînt...
... Anii care s-au bulucit peste noi, din ce în ce mai repede şi mai duşmănos, ne-au furat nu numai copilăria, ci şi strada. I-a rămas doar numele şi amintirea vechilor şi caldelor căsuţe, a grădinilor cu flori şi pomi fructiferi. Cu vreun an sau doi înainte de construirea noului cartier de blocuri din beton, am revenit în oraş. Totul mi s-a părut atît de trist! Casele se chirciseră, parcă în ele însele. Pe la porţi, cîte o bătrînă, chircită şi ea, privea lung şi întrebător, cu ochi miopi, spre străinul trecînd pe strada prăfuită. “Cine o fi, oare, omul acela?” Era liniştea de dinaintea furtunii.
N-avea să mai treacă mult şi buldozerele stergeau de pe faţa pămîntului ceea ce fusese mai înainte raiul copilăriei mele.
Alexandru Lăpuşneanu, cu grădinile şi casele şi colbul şi parfumul florilor de zarzăr şi de păr şi de cireş, nu mai era decît o amintire...
Tony Balsam era beţivul mahalalei. Era un beţiv cuminte. Sentimental... Boala asta n-a avut-o dintotdeauna. Venise la Piatra din Borca. Sau Straja. Sau aşa ceva. El însuşi nu mai ştia de unde. La 14 ani îl luase taică-su cu el, cu pluta. Bătrînul a fost plutaş. La 15 ani, Tony era, de-acum, recunoscut ca un plutaş bun. Taică-su se uita mîndru la el. “Bă, tu o să fii cel mai bun!” La 18 ani era cel mai bun. Taică-su muri înghiţit de ape. La Toancele, în vîrtejul acela muri taică-su. Nu-l mai găsi nimeni. Cică îl mîncaseră peştii. Peştii mîncau oamenii înecaţi. Îi ciuguleau cîte un pic pînă îi terminau. Rămîneau doar ciolanele. Care îşi găseau singure mormîntul în mîlul de pe fundul apelor domoale. Tony a rămas, astfel, doar cu maică-sa. Maică-sa era o ţărancă din Bicaz, se măritase cu cel bătrîn cînd avea 15 ani. Pe Tony l-a făcut cînd mai avea a lună şi o săptămînă să împlinească 17 ani.
Casa era la poalele muntelui. O casă văruită în alb, culoarea varului. Nu era ca celelalte, vopsite în verde murdar sau cafeniu spălăcit. Celelalte erau în sat, numai casa lor era sub munte. În nopţile reci, de iarnă, tînguitul Crivăţului se amesteca, într-un bocet prelung, cu urletul lupilor. Atunci, Tony se vîra sub ogheal, îşi băga degetele în urechi şi tremura ca varga. Dar asta se întîmpla demult, cînd prin minte îi bîntuiau strigoii din poveştile spuse de maică-sa cînd bătrînul era plecat la Piatra sau aiurea după îmbrăcăminte şi bocanci. Cînd mai crescu, spaimele copilăriei pieriră şi ele odată cu anii. Se topiră aşa cum se topeşte zăpada. La Toancele, Tony scăpă ca prin urechile acului. Se luptă zdravăn cu vîrtejul apelor. Cînd ajunse la mal, aproape terminat, după ce-şi reveni, atunci începu să-l strige pe bătrîn. Multă vreme după aceea crezu că taică-su se ascunsese, într-o joacă, în pădure şi nu mai vroia să vină acasă. În străfundul sufletului său, Tony vroia să creadă asta. Se străduia să creadă, pentru că ştia că tatăl său pierise în îmbrăţişarea rece a apelor. Apoi, l-a uitat... Devenise plutaş. Singur pleca cu pluta, de la Borca sau Hangu şi pînă la Galaţi. Cunoştea fiecare cotlon al apelor. Se zicea că pînă şi apele îl cunoşteau. Cîştiga bine. Banii îi aducea maică-si. Se însură bătrîn. Trecuse de 30 de ani. Cu Eufrosina, fata cea mai mică a unuia din Tarcău. Tatăl fetei era tot plutaş. Se cunoscuseră la Piatra, după ce aduseseră plutele la mal, la fabrică. Ion Dodan – aşa îl chema pe omul acela – îl îndrăgi de cum îl văzuse pe Tony. “Bă, am o fată. Ţi-o dau. E frumoasă, da’ cam zurlie... „Cînd a văzut-o, Tony a ştiut că o va lua de nevastă. Nunta au avut-o cu o zi înainte de a intra în postul Crăciunului. Abia înaintau săniile prin nămeţi. A adus-o acasă, iar primăvara l-au luat la război. Avea să afle, în iarna următoare, cînd erau cu frontul în Transnistria, că nevastă-sa i-a născut o fetiţă şi că-i dăduseră numele Elena. A fost singura lui bucurie în viaţă. După alt an, prizonier în Siberia, primi, printr-o minune, un răspuns că ai lui nu mai sunt. Un foc mistuise casa şi pe toţi cei dragi lui. Urlă ca un animal rănit o lună de zile.
Se întorsese în ţară odată cu Divizia Tudor Vladimirescu. De şapte ori fusese rănit. Ultima dată la Banska Bistrica, în Cehoslovacia. Acolo a fost la un pas de moarte. O schijă de obuz îi retezase piciorul stîng, iar o alta îi perforase burta. Suflul exploziei îl aruncase la un metru în sus. Cînd se dezmetici îşi dădu seama ce se întîmplase. Singur şi-a băgat maţele înapoi în burtă. şi s-a tîrît prin noroiul în două cu sînge şi carne de om. şi-a pierdut, după cîţiva metri, conştinţa şi cînd s-a trezit, era într-un spital. “Dumnezeu cu mila!” – ar fi spus doctorii. şi Dumnezeu a avut milă de el. Deşi el ar fi fost mai bucuros să plece lîngă părinţi, nevastă şi fată, să-i găsească în Ceruri. Că n-avuseseră parte de mormînt... Apa şi focul, blestemaţii! A plîns, la reîntoarcerea în sat, o lună de zile. Apoi, trăgîndu-şi piciorul de lemn, a plecat la Piatra. L-au luat pe lîngă ei fraţii italieni Mella. L-au învăţat să facă monumente şi cruci, din piatră şi din ciment. Aici l-am cunoscut eu pe Tony Balsam...
La drept vorbind, numele lui nici nu era “Balsam”. Domnul Mitroi, pensionar, fost plutaş, vecin cu două case mai la vale, îi şoptise odată, lui taică-meu, cu care era prieten, că făcuse plutărie cu bătrînul Balsam, adică tatăl lui Tony şi numele adevărat ar fi fost Agripina şi că porecla i-ar fi dat-o oamenii din sat, că-i plăcea să se parfumeze, era o boală parfumul ăsta, şi cînd era la cîrma plutei mirosea a parfum... Aşa că Balsam i-a rămas numele. Balsam îşi zicea şi Tony...
Era un bărbat zdravăn, plăcut la vedere. De sub borurile pălăriei te priveau doi ochi albaştri, curaţi cum e cerul dimineţii. Avea faţa prelungă, iar mustaţa neagră îi adumbrea buzele cărnoase. Închid ochii şi-i aud glasul cald, baritonal: „Luaţi, copii, bomboane de la unchiul Tony... Pentru fetiţa lui tăticu...” şi-i dădeau lacrimile. şi glasul i se îneca... Pleca, după aceea, la cîrciuma din mahalaua lipovenească. Acolo îşi făcuse nişte prieteni de pahar. Se întorcea, în fiecare seară, sprijinindu-se de garduri... şi plîngea... Noi ştiam cînd trece. şi-l aşteptam căţăraţi pe gardul de la stradă. Întotdeauna avea bomboane la el. Verzi, de mentă. „Luaţi, copii...” După aceea îşi continua drumul, abia trăgîndu-şi piciorul de lemn... Îşi găsise loc de dormit în bucătăria batrînei Mara, din dealul pe unde, iarna, ne dădeam cu sania. Dimineaţa venea la atelierul fraţilor Mella. Lucra îndîrjit, cu patimă, pînă spre orele după-amiezii. Apoi pleca la cîrciuma lui Haim Carpăn.
Într-o zi n-a mai venit la lucru. Domnul Roberto Mella i-a spus lui taică-meu că Tony Balsam s-a hotărît să nu mai bea. A găsit un loc la cimitirul din Valea Viei, chiar pe colţ, la stradă, îşi va construi singur un monument pentru el şi pentru cei pieriţi ai lui. Întîmplarea a făcut să-l întîlnesc, într-o duminică, la o înmormîntare. M-a recunoscut. “Băiete – mi-a spus – tot eşti în vacanţă... Vino şi mă ajută, freci mozaicul şi-ţi dau 50 de lei pe zi...” I-am zis tatei şi tata m-a lăsat. A doua zi, luni m-am prezentat la cimitir. Tony Balsam lucra. Turna betonul. În două cu mozaic, pe lespede... Mormîntul – care n-avea pe nimeni în el, decît amintirile lui Tony şi durerea lui nestinsă, era aproape gata. De fapt, Tony ridicase un monument. La căpătîi, un corp de marmură, iar deasupra aşezase patru cruci din beton cu mozaic alb. Crucile din mijloc aveau vreo jumătate de metru înălţime, iar cele două, de-o parte şi de alta, erau ceva mai scurte. “Cele din mijloc sunt ale tatei şi ale mamei. Celelalte sunt pentru nevastă-mea şi pentru fetiţă...” Pe corpul monumentului montase o placă din marmură. Pe placă săpase o cruce pentru el şi, sub cruce, scrisese în piatră: “Aici odihnesc robii lui Dumnezeu Ion, Maria, Eufrosina, Elena şi Tony. Să le fie somnul uşor!”
Am citit şi l-am privit întrebător. “Da, băiete, şi eu sunt aici. Eu am murit demult... Odată cu ei... Eu sunt umbra mea...” Să fiu drept, n-am înţeles ce a vrut să-mi spună. Mai ales cînd a continuat, cu acelaşi glas sugrumat de tristeţe: “Băiete, viaţa-i un rahat... Suntem nişte amărîte fire de nisip. Atît. Nici mai mult nici mai puţin! Viaţa cea adevărată e cea de Dincolo... Restul e, vorba Ecleziastului, deşertăciune şi vînare de vînt. Ai văzut, din cîte ştiu, că te-am zărit acolo, ce rămîne din om după şapte ani de stat în groapă...”
... Da, văzusem, şi ce-am văzut m-a cutremurat. Doamne, mai bine nu mă nimeream pe acolo cînd l-au dezgropat. Se adunaseră, în jurul mormîntului, cîţiva oameni. Rude apropiate, ale celui trecut în lumea veşnică cu şapte ani în urmă, şi doi cerşetori. Fotografia de pe cruce arăta un bărbat tînăr, cu ochi mari, cu o mustaţă stufoasă. Murise de ciroză. Nu fusese beţiv, făcuse ciroza aşa din senin. Cei doi gropari au dat lespedea de piatră la o parte. Cu două răngi de fier au făcut-o. Metalul a muşcat din piatră, adînc, se părea că n-o s-o poată urni din loc. Dar a cedat. Sub lespede, dalele tot din piatră, deşi negre, acoperite cu un strat de mucegai, erau intacte. Una cîte una au fost scoase şi aşezate pe marginea gropii. şi, în acest timp, sicriul se descoperea cîte puţin, pînă a rămas aşa cum fusese aşezat pe fundul gropii. Era şi el neatins, lemnul, din stejar, rezistase. Un scrîşnet ca un geamăt însoţi dislocarea, tot cu ranga de fier, a capacului bătut în cuie. Ochii tuturor erau aţintiţi spre fundul gropii. Uşor, capacul fu scos la suprafaţă. O linişte adîncă se lăsase pentru cîteva clipe. şi apoi, plînsetul unei femei îndoliate, „Doamne, şi ce bărbat frumos era...! Toate fetele din mahalaua noastră erau moarte după el...” Asta a găsit de cuviinţă să spună femeia aceea. Ce-ar fi putut spune altceva o soră, despre fratele ei? Eu ştiu? Totul era în sicriu ca atunci cînd l-au aşezat acolo. Pălăria de pe cap, din fetru, bleumarin, hainele, pantofii, mai ales pantofii, care mi s-au părut neasemuit de mari, caraghioşi chiar, toate erau ca noi. şi floarea aceea de mire – nu fusese însurat – mare, albă, o pată albă pe negreala din coşciug. Deodată, cînd au fost atinse, s-au transformat în scrum. S-au destrămat şi pălăria şi hainele şi floarea. Pantofii, doar, au rămas intacţi. şi scheletul acela hidos, care m-a urmărit, după aceea, multe nopţi în vis. Mai ales rînjetul gurii şi găvanele negre, prevestitoare de rău, ale ochilor. şi vorbele acelea, neruşinate, ale lui Pagu, cerşetorul fără un ochi: “Zic bogdaproste, faceţi-vă milă şi daţi-mi mie pantofii... Mi-ar veni numai bine...!” Da, văzusem, şi ce-am văzut m-a cutremurat...
...Am lucrat cu Tony Balsam o săptămînă încheiată. N-a mai scos un cuvînt după tot ce îmi spusese în prima zi. Ştiam cum se lucrează, mai dădusem „lustru” cîtorva plăci de mozaic. Chiar în anul acela, imediat după ce am intrat în vacanţa mare, fraţii Mella m-au luat sus, la Cimitirul Evreiesc, să lucrez la un monument mare şi important, cum mi-au zis ei. „ Sub monumentul ăsta - a spus domnul Roberto – sunt lăzi cu săpun făcut din evrei, în lagărul din Polonia… Trebuie să iasă ceva frumos şi trainic…”. „Cum dom’ Mella, cum să fie săpun din oameni…?” – am întrebat neîncrezător şi îngrozit, totodată. „Ăsta-i adevărul” – mi-a răspuns, de data asta, domnul Rugero, şi s-a uitat în altă parte. Am lucrat atunci cu un năduf în mine, pe care nu prea am ştiut să mi-l explic …Aşa că ştiu cum se dă „lustru” plăcii cu mozaic. Freci placa pînă ţi se roade pielea de pe buricul degetelor. Al naibii de rău mai e laptele acela de ciment... ! Cînd placa a devenit oglindă, Tony Balsam m-a oprit: “Băiete, îţi meriţi banii...” Era într-o sîmbătă, pe la ora 6 după-amiaza, pe 28 iulie. Între timp, el a încheiat toată treaba. Jos, la rădăcina mormîntului, a montat două candele, de-o parte şi de cealaltă. În două felinare, cu geamuri de sticlă groasă, a pus cele două candele. Erau ca nişte ventuze, dar mai mari. A doua zi, duminică, a chemat preotul. Părintele Vasiliu l-ar fi refuzat, la început, cînd a auzit că va trebui să slujească la un mormînt gol. I se întîmpla asta prima dată în cariera lui de 45 de ani. S-a lăsat totuşi înduplecat. şi el, şi dascălul. Au venit, dar ceva mai tîrziu de cum promiseseră. Era o zi mohorîtă. O ceaţă deasă îmbrăţişa Cîrlomanul. Plouase toată noap-tea. În jurul mormîntului s-au adunat toţi cerşetorii cimitirului. Fiecare cimitir îşi are cerşetorii lui. Aceştia se cunosc, cîteodată se şi protejează între ei, da-i vai şi amar de unul străin, aparţinînd altui cimitir din oraş... Tony Balsam îşi luase pe el hainele de sărbătoare, acelea cu care venise din război. Parcă era un general. Pînă şi butucul de lemn care-i ţinea loc de picior era lustruit.
L-am urmărit cu privirea în timp ce asculta slujba de pomenire. Avea faţa împietrită, privirea îi era fixată undeva, departe... Doar cînd, în slujbă, inter-venea dascălul, atunci părea iritat. Toată lumea îl cunoştea pe dascălul Hogea. Cînta pe nas, molfăia parcă versetele, iar atunci cînd, împreună cu preotul intona: “Cu sfinţii odihneşte... Odihneşte, Doamne, sufletele adormiţilor robilor tăi...”, întindea cuvintele, glasul îi devenea cînd puternic, cînd şoptit... Avea un nas mare roşu de băutură, dascălul ăsta, iar cînd se aşeza la vorbă cu vreun om mai răsărit, la vreo pomană, se lăuda cu şcoala lui de cîntăreţi bisericeşti, pe care o absolvise în ’23, ce ştii mata pe unde face pipi găina, he, he, eu am făcut carte, nu glumă, şi religie, şi morală, şi istoria antică, şi geografie, după patru ani s-au rugat de mine să viu aici, în parohie... Cel mai mult îi plăcea, însă, să se laude cu întîmplarea aceea de la care se împlinise, de-acum, 20 de ani, pe care tot tîrgul o ştia, cît o fi fost adevărată, cît nu, că el o împrăştiase pe unde fusese cu popa, pe la morţi şi cumetrii, la pomeniri, la botezuri... He, he, detectiv mă făceam, că de nu eram eu... Ce, nu ştiţi? Nu cred! Păi cînd a murit Ion, ăla calicul, care n-avea pe nimeni, decît vărul acela plecat în Germania, care a şi venit cînd a auzit de moartea lui văru-su, avea pe el o haină de velur, căptuşită cu bani nemţeşti pe dinăuntru, o avere de milioane... A venit şi, aflînd că mortul n-are nici haine, i-a zis nevesti-si să-i dea o haină de-a lui, şi nevasta a îmbrăcat mortul chiar cu haina cea burduşită cu bani, că “nemţul” era plecat în momentul acela în tîrg după pomeni... Abia după înmormîntare şi-a dat seama că banii lui cei mulţi sunt în mormînt... A fugit cu sufletul la gură şi i-a spus preotului, părinte l-am îmbrăcat pe mort cu haina mea cea bună, da’ am uitat că am nişte acte foarte imprtante cu care trebuie să mă întorc în Germania, preotul a chemat un poliţist şi pe cei patru gropari, că atîţia erau atunci, aici la cimitir, şi l-au dezgropat pe mort chiar a doua zi şi, cînd au dat capacul la o parte, au răcnit toţi de spaimă, văru-su, mortul adică, era gol puşcă, aşa cum îl făcuse maică-sa... În secunda următoare am şi văzut cine-i hoţul, unul dintre gropari nici nu clipise, parcă se aştepta la priveliştea aceea, i-am şoptit poliţaiului, şi poliţaiul i-a făcut percheziţie acasă, haina era în dulap. Dar erau o puzderie de haine, şi de pantofi, şi de izmene nou-nouţe, he, he, eu l-am dibuit pe profanator, ce ştii mata...
“Dumnezeu să-i ierte, să trăiţi şi să-i pomeniţi” – îşi încheie preotul slujba...
După sfinţire, Tony a rămas mult timp lîngă monument. Candele ardeau tremurînd. Din cer, o ploaie anemică, sîcîietoare, cădea peste morminte şi peste omul care se aşezase, tăcut, însingurat, pe banca din faţa mormântului. Privea nemişcat, el însuşi stană de piatră, la placa pe care, cu litere aurite, îşi scrisese numele lui şi a celor dragi lui. La o vreme, cînd îl pătrunsese umezeala, şi tristeţea îl mai lăsa în pace, se ridică greoi şi plecă spre casă... De-atunci, din ziua aia mohorîtă, dimineaţa şi seara, vara şi iarna, primăvara şi toamna, venea, şontîc-şontîc, şi-şi aprindea candelele de la mormîntul gol. Se închina prelung, ochii i se scăldau în lacrimi, după care pleca cu sufletul împăcat.
În Oltenia s-a dus în decembrie 1948. Ştiu şi ziua – 11 decembrie – că a fost la noi acasă, să-mi roage părinţii să mă lase să merg la cimitir să-i aprind candelele în lipsa lui. Între timp, baba Mara murise, “Dumnezeu s-o ierte, că era pîinea lui Dumnezeu”, ar fi rugat-o pe ea, dac-ar mai fi trăit... A plecat într-o zi cu ger straşnic, “Personalul” întîrziase cîteva ceasuri bune. Din Bucureşti a luat alt tren, care l-a dus pînă la Craiova şi de-acolo la Strehaia şi, cu un autobuz, în satul din împrejurimile oraşului. „În două săptămîni sunt înapoi... Mi-a scris un văr de-al meu, care, cînd a venit din prizonierat, de la ruşi, a stat în spital la Craiova şi s-a însurat cu o soră medicală, o femeie din satul acela de lîngă Strehaia... Stă la ea, că are gospodărie mare, frumoasă. Cică să vin la el, că-i tare dor de mine, sunt singurul lui văr, nu mai are pe nimeni, în afară de olteanca lui, să vin că-mi dă să aduc acasă făină de păpuşoi şi de grîu şi cartofi...Vă aduc şi dumneavoastră...” Nu s-a mai întors. În înghesuiala din tren a luat de la vreunul păduchi infectaţi cu tifos, şi după cîteva zile de stat la vărul său s-a îmbolnăvit. A zăcut o săptămînă încheiată. Boala, cu temperatură mare, s-a declanşat într-o duminică, şi în duminica următoare, pe la ceasurile înserării, a închis ochii pentru vecie... L-au îngropat acolo, în sat, în cimitirul săracilor. I-au pus la cap o cruce dintr-un salcîm crescut în lunca Dunării. şi o inscripţie: “Aici odihneşte Tony Agripina, zis Balsam, din Moldova, născut 1907, mort 1948, decem-brie 24. Dumnezeu să-l ierte!”… Am mers şi în primăvara următoare şi i-am aprins candelele. În tăcerea aceea ca uitarea, mă gândeam la ceea ce-mi spusese, odată, Tony Balsam: „Băiete, omu-i ca firul de nisip…” Stăteam minute întregi pe banca mormântului gol, întrebându-mă: oare, firişorul acela de nisip, pe nume Tony Balsam, pe unde o fi? În acele momente mă simţeam tare fericit la gândul că prietenul meu mai vârstnic mă priveşte, cu duioşie, de undeva, cine ştie de unde, alături lui trăind viaţa veşnică părinţii, nevasta şi fetiţa pe care n-o văzuse decât în vise…